vineri, 11 iulie 2014

(1) ROMÂNIA - CATEDRALA DEMNITĂŢII ŞI BUNĂSTĂRII ROMÂNULUI



Interesul public, peste tot in lume, semnifica „cresterea bunăstării umane”. Bugetul este finit, politica este finită, resursele, în general, sunt finite. Încerc să efectuez de ceva vreme un raport argumentat ştiinţific  între funcţional şi nefuncţional, în România. În acest studiu iau în calcul toate componentele esenţiale ale vieţii umane, începând cu componenta economică şi terminând cu cea ecologică. Nu sunt  ierarhizate aceste componente dar , luând ca model matricea economiei de piaţă definim prioritară, componenta economică. Există o alternativă conceptuală religioasă care  defineşte componenta spirituală, drept prioritară şi generatoare de fericire. Probabil, doctrinele religioase se referă la acea fericire cerească  în care „trenul vieţii  opreşte în staţia cu loc de verdeaţă unde nu-i nici durere şi nici suspinare” ( a se înţelege supărare şi tristeţe). Să lăsăm preoţii cu cele cereşti şi să revenim pe pământ, unde putem identifica unele puncte de sprijin pentru susţinerea unor opinii deosebit de pertinente şi de largă utilitate publică.


1. Apărarea drepturilor rezerviştilor militari - redobândirea pensiilor militare de stat


În vremuri de criză este foarte important să ieşim din cercul vicios care ne macină energiile şi ne iroseşte timpul , atât de preţios, pentru fiecare. Redobândirea pensiilor militare de stat, obiectiv impus forţat pe agenda noastră de lucru, de regimul Băsescu - boc, nu a fost îndeplinit şi nu sunt semnale pozitive în acest sens. Principiul contributivităţii, artificial, impus forţat  şi în mod idiot  argumentat de „marii specialişti” ai vremii, introduce în sistemul pensiilor de stat un mare risc, semnalat atât de  riguros şi prompt de colegii din Piteşti, conduşi de dl. col. r. Victor Popescu. Sunt convins de faptul că toţi acoliţii portocalii se vor deghiza şi dilua,  în următorii ani, deja au rămas în culoarea blestemată  numai o treime, ceilalţi sunt metamorfozaţi în culori cameleonice, greu de identificat. Prin urmare, sentinţa publică, pentru profitorii neamului românesc, nu este o soluţie de restabilire a adevărului.  Acest tip de dreptate ar trebui abandonat. Nici în justiţie  nu am ajuns la un adevăr. Se pare că şi aici adevărul este „dincolo de noi”, atâta timp cât „legea este constituţională”.  Camarazii din Filiala 1 Piteşti au parcurs , în justiţie, toate etapele procesuale, ultima fiind CCR, sesizată de ÎCCJ, pentru excepţiile de neconstituţionalitate la OUG 1 /2011. Există un drum deschis spre CEDO de unde va veni o soluţie ce va închide drumul dreptăţii, definitiv. Această instituţie de drept european  a lăsat autonomie guvernului român care ştie „cel mai bine” ce legislaţie trebuie modificată astfel încât „poporul să depăşească criza”. În acest scop legislaţia care limitează drepturile şi libertăţile umane, „în timpul crizei” are acţiune limitată în timp (3-5 ani sau cât doresc muşchii lor). În această situaţie suntem acum. Şansele unei reglementări în justiţie, sunt nule. Corectarea unui astfel de abuz se poate face printr-o soluţie politică, urmată de o soluţie tehnico - juridică. De când a apărut politica, nicio reglementare socială nu s-a făcut de la sine. Au existat, mai întâi, o seamă de  premise sociale ce au executat puternice presiuni de schimbare atitudinală a politicienilor. Oamenii, conştienţi de statutul, rolul şi sacrificiile lor pentru societate au construit , în diferite etape, puncte de vedere comune, pe care le-au susţinut public, politic şi juridic. În ziua de azi şi în zilele ce au rămas din acest secol, nimic nu se va rezolva activând numai ultimele două scene, cea politică şi juridică. Politicul ţine seama , în principal, de scena publică generală, STRADA. Vocile trebuie multiplicate, amplificate, însumate şi direcţionate. Atunci conştiinţa colectivă sau profesională  devine vector de putere şi determinare politică, atunci politicienii se aşează la masă pentru identificarea soluţiei reparatorii. Argumente sunt : drepturile cadrelor  militare  la pensia militară de serviciu a fost anihilat prin reforma artificială bocciană a contributivităţii; aceste drepturi au fost decuplate de la componenta activă de apărare; procedura de recalculare şi revizuire a fost ilegală, încâlcită şi înşelătoare; degradarea unora dintre noi a fost arbitrară şi profund dispreţuitoare; prin mecanisme artificial introduse şi direcţionate au fost create uriaşe crevase în unitatea de voinţă a rezerviştilor. Suntem, cu adevărat într-un cerc vicios. O parte dintre rezervişti, conştienţi de vulnerabilităţile Legii 241/2013, continuă lupta în justiţie pentru restabilirea adevărului. Politica, în mod declarativ, recunoaşte abuzurile săvârşite de Băsescu – boc împotriva militarilor (cele câteva mii de victime ale Legii 241/2013). Comitetul Director, prin vocea col.dr. Dogaru (exclusiv) pune în dezbaterea publică şi prin documentele semnate, sensibilizează instituţiile implicate şi generatoare ale acestui grav delict social. Filialele (câteva) care au mai supravieţuit, prin voci, autorizate continuă încercările de corectare a abuzurilor. Şi totuşi, ne învârtim cu toţii „în jurul cozii”şi, din când în când, mai identificăm printre rezervişti, câte un „vinovat”. Vă supun atenţiei , un "mecanism managerial" simplu (sub formă de opinie personală) pentru ieşirea din această criză a nedreptăţii: Etapa 1: Efectuarea unui dialog cu propria conştiinţă - rezervişti favorizaţi şi nefavorizaţi financiar. . În această etapă trebuie dat răspunsul la întrebarea : „Sunt bine reglementate atât statutul nostru cât şi aspectul juridic al pensionării?”; "Această reglementare este în consens cu statutul şi aspectul general al pensionărilor militarilor din armatele statelor naţionale din NATO" ?  Etapa 2: În această etapă trebuie autoevaluate performanţele obţinute prin recalculare, revizuire, reputaţia personală şi evenual, o reconfigurare a imaginii şi atitudinii proprii în funcţie de răspunsurile identificate în etapa anterioară. Etapa 3: Dacă strategia de „reformă contributivitivă” o găsiţi normală, etică şi echitabilă (din perspectiva eticii, esteticii şi a utilităţii publice), atunci trebuie închis litigiul şi „preamărit reformatorul”.  Se poate pune punct litigiului prin retragere din conflict şi  mutarea acestuia în cartea de istorie  personală ( în cea oficială locul este ocupat de personaje mondene). Dacă reforma contributivităţii o găsiţi imbecilă şi înşelătoare în timp, atunci sunt două soluţii, una tehnică ( reconstituirea, la parametri maximi calitativi, cantitativi şi combativi al SCMD) şi una politică,  constituirea unui partid , în acest an 2014, cu doctrină de centru, pe matricea teritorială  a  SCMD (vă reamintesc faptul că această propunere am adus-o la cunoştinţa CD, în mod public , pe 10 iunie 2014). Soluţia politică nu exclude  pe cea tehnică.  Aceste două tipuri de soluţii sunt complementare.  Soluţia politică  poate satisface crezul ideologic al acelor camarazi care, din puternicele convingeri personale, „nemercantile”, au alunecat temporar, pe dreapta sau pe stânga. Să vedeţi atunci, cât interes şi vânzoleală se va produce în „cuibul cu viespi” al scenei politice. Să vedeţi atunci ce preocupare , atât pe stânga cât şi pe dreapta pentru o bună şi fructuoasă „coabitare” cu noi. Oare este atât de greu să se înţeleagă faptul că numai din interiorul politicii lumea se poate schimba?  Mai este alternativa străzii, dar strada se cumpără şi se vinde  pe acţiuni. Pentru a nu se produce acest fenomen strada trebuie să aibă  o protecţie şi o legitimitate politică.


2. Catedrala bunăstării umane - „un pod prea îndepărtat”, dar posibil


În epoca comunistă a fost construită „Catedrala Cârmuirii Neamului” 

( Casa Poporului) unde , din patru în patru ani, sunt „aceiaşi chiriaşi”. Noul Parlament, ales în 2012, a plasat România în topul ţărilor cu cei mai mulţi parlamentari raportaţi la populaţie.  Unui singur parlamentar român îi revin 32.312 de locuitori, în Franţa, unui parlamentar îi revin 74.600 de locuitori, în Polonia, 64.300, în Germania 134.206, în Spania, 76.923. Întreţinuţi din birurile  impuse asupra sărăcimii, cei 588 de demnitari politici români „trudesc din greu”, de 24 de ani,  pentru construirea „Catedralei Bunăstării Neamului” - România. Pentru că truda lor şi suferinţele noastre bat pasul pe loc, în strategia politică generală a intervenit un obiectiv intermediar, construirea „Catedralei Mântuirii Neamului”. Acestă investiţie evaluată la 200 de milioane de  euro (costurile medii) se va interpune între cârmuire şi bunăstare şi va atenua din trebuinţele fericirii pământeşti în favoarea celor cereşti. Presiunile asupra clasei politice conducătoare vor fi atenuate de nevoile de mântuire a sărăcimii (a se vedea „gloatele de bogaţi şi politicieni” aflaţi la cozile sfintelor moaşte). Poporul va rămâne tributar celor doi vectori de putere, cârmuirea pământeană şi mântuirea cerească. Aceste opinii nu au nicio legătură cu ataşamentul meu la sentimentul religios şi credinţa străbună. Am ctitorit o biserică în Braşov şi am construit , la rându-mi (de-a lungul existenţei) 200 de biserici mai mici. Azi am pus crucea pe biserica cu nr.200 (biserica este sculptată în lemn de nuc şi tei, având dimensiunea de 80 cm). Sunt o fiinţă religioasă, am cunoştinţe, nutresc sentimente profunde, particip la ritualuri şi frecventez instituţii religioase. În plus faţă de alţi credincioşi, construiesc biserici, deţin Crucea Patriarhiei şi detest fariseii, impostorii şi jefuitorii de bunăstare.


 



Din câte cunosc, chiriaşii din ambele catedrale vor cotiza, din greu, pentru ocuparea unui post eligibil ( îl cred pe săracul antropolog religios Teodor Baconschi  - de unde să ia 100 de mii de  euro pentru un loc eligibil? ). Absenţa din proiectele cârmuirii şi ale preoţimii a unei „Catedrale a Sănătăţii Neamului” (200 de milioane euro investiţie suficientă pentru construcţia şi punerea în funcţiune a celui mai modern şi eficient complex de sănătate publică) mă face să cred că drumul spre mântuire  via, calea bunăstării, nu dă bine la popor. Revenind la România identificată în metafora „Catedrala bunăstării Neamului” pot fi analizate unele concepţii şi atitudini  prezentate în media aservită, drept premise contextuale. Spre exemplu, viteazul voievod nu a promulgat Legea privind reducerea CAS cu 5% deoarece „nu crede că această măsură este sustenabilă fără introducerea de noi taxe şi poate genera un risc major de deteriorare a echilibrelor macroeconomice". În macroeconomia de care vorbeşte voievodul echilibrul se manifestă sub diferite forme: a. echilibrul bugetar, adică concordanţa dintre veniturile şi cheltuielile statului; b. echilibrul resurselor de muncă, adică corelaţia dintre volumul, structura şi calitatea factorului uman utilizat şi nevoile de muncă ale entităţilor economice şi sociale; c. echilibrul macroeconomic intern, adică corelarea ratei de creştere a producţiei interne cu cea a cererii de export; d. echilibrul macroeconomic extern , adică acea situaţie a economiei naţionale caracterizată prin existenţa excedentului balanţei de plăţi externe ca urmare a excedentului balanţei comerciale etc. În anul 2013, pentru prima dată după 1989, România a înregistrat un excedent comercial agroalimentar. Însă, balanţa comercială generală este pe minus. Spre exemplu,  în primele 5 luni ale anului 2014, deficitul comercial a fost de 2,28 miliarde de euro (21,27 miliarde de euro la export şi 23,56  miliarde euro la import). Mulţumită bunului Dumnezeu care plouă şi pământului roditor, excedentul comercial agroalimentar de anul acesta va mai îmblânzi viaţa românilor. Cât despre celelalte forme ale echilibrului macroeconomic nici nu poate fi vorba de armonie. Actualul guvern de stânga se pare că îşi face bine lecţiile la economie, dovada fiind „îmblânzirea” substanţială a indicatorilor macroeconomici, avariaţi grav de incompetenţa şi furăciunea portocalie. O altă „îngrijorare a voievodului” este legată de situaţia actuală în care „omul gras – nesimţitul de pensionar” stă în „cârca celui slab – harnicul salariat”. „România are 4,4 milioane de salariaţi şi 5,4 milioane de pensionari”. Dacă nu-l credeţi pe voievod consultaţi datele statistice ale „INS” (sau mai sunt încă 45 de producători de statistici oficiale) . Iată ce se spune în Comunicatul de presă al INS din iunie 2014: ”În România în trim. I/2014, populaţia activă era de 9058 mii persoane din care 8402 mii erau ocupate (anagajate în producerea de bunuri şi servicii) iar 656 mii erau şomeri”. Din populaţia ocupată de  8402 mii (în această cifră intră şi forţele armate şi cei care lucrează în sectorul informal şi la negru), 5781 mii erau salariaţi şi 2621 mii alte categorii (a se înţelege prin alte categorii acei cetăţeni ce produc bunuri sau servicii prin diverse ocupaţii prevăzute de lege şi nu au statut de salariaţi). Migraţia forţei de muncă peste hotare păgubeşte România de încă 2500 mii salariaţi care crează bunăstare în statele UE. În situaţia în care chiriaşii din Catedrala Cârmuirii Neamului ar fi apărat , prin politicile publice, interesul naţional, statistic, numărul celor care trebuie să contribuie la fondul social de pensii este pe undeva aproape de 6,5 - 7 milioane. Numai că, atât sectorul informal cât şi munca la negru sunt benefice clanurilor ce susţin financiar elitele politice, prin urmare, sunt „zone protejate”. De unde să scoată sărmanii candidaţi eligibili, zecile şi sutele de mii de euro? Opoziţia voievodului la Legea privind reducerea CAS cu 5%, ambiţioasă, mediatică şi inutilă va fi temperată treptat, şi legea va fi promulgată. Este ultima încercare de „zăpăcire în masă”, o armă prin care a căpătat statutul de „voievod jucător”. In final, îi dedic un frumos mesaj uman conceput de  Ion Minulescu:

Ascultă, priveşte şi taci!...


Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,


Priveşte, să-nveţi să clădeşti,


Şi taci, să-nţelegi ce să faci...


Mai ai patru luni, Ascultă, priveşte şi taci!...


Prof.univ.dr. Petrişor Mandu

 

 

 

 

miercuri, 2 iulie 2014

ATITUDINI UTOPICE, PROIECTE ŞI SPERANŢE OBOSITE



1. Ideologii dreptei neunite, surse de risc politic

Clişeele discursului de dreapta nu mai au aderenţă în minţile românilor. Economia "bezmetică de piaţă" obligă electoratul muncitor să abandoneze sensul frazelor sforăitoare şi să-şi focalizeze atenţia şi grijile, către partea goală a buzunarului. Înfeudată de lideri şi baroni şi nefuncţională, dreapta politică reprezentată de entuziaşti şi inocenţi se va menţine, pentru multă vreme, într-un cadru conflictual şi pervers. Irelevantă, încrâncenată, exasperată, revoltată şi neputincioasă, dreapta românească, sufocată de ipocrizie şi cinism "va fi obligată" să  renunţe la tron şi , implicit, la idealurile sale prădalnice. Aşa percepe subsemnatul imaginea generală a dreptei actuale  româneşti creată de boc, Băsescu şi Antonescu. Recunosc faptul că, în cadrul dreptei, sunt  nenumăraţi oameni oneşti şi competenţi: întreprinzători, universitari, medici, cercetători, artişti, scriitori, sportivi şi chiar rezervişti. Dar, aceste voci nu se aud datorită celor care, din interese personale şi de clan, îşi extind cu neruşinare tentaculele mafiote, joacă la două capete, doar pentru a obţine diverse beneficii, prin aranjamente clientelare.

Vinovaţii, pentru drumul împovărat şi anevoios al dreptei româneşti, nu sunt serviciile , nici “vechii comunişti şi securişti”, nici “poporul care nu lucră”ci sunt ideologii dreptei, furnizorii unor idei caraghioase, penibile şi contraproductive. Aceşti parveniţi şi  agramaţi nu sunt în măsură să fundamenteze soluţii pentru concilierea isteriilor liderilor dreptei, pentru agregarea şi coagularea acesteia într-un singur partid.



2. PNL, între alianţe şi decizii contra - naturii

Menghina liberală, promovată de Crin Antonescu şi “elita apropiată de protecţie a principiilor liberale”, a condus la plasarea PNL, în captivitate.  Parazitarea transpartinică a întregului subsistem politic liberal începând cu liderii consacraţi  şi terminând cu aleşii locali, a produs o buimăceală ideologică în rândul membrilor de partid şi un spectacol, de prost gust, pe scena politică românească. Mişcările strategului Antonescu s-au dezgolit  treptat, de fond, devenind adevărate bizanterii contraproductive. Pe tabla de şah a confruntării politice PNL a efectuat multe mutări greşite. În primul rând nu şi-a asigurat spatele politic funcţional. Acest fapt a condus la o emigraţie permanentă precum şi la 4 scindări (a patra fiind, cea iminentă, a lui Tăriceanu). În al doilea rând, a  jucat cartea de imagine pe discursul populist al lui Antonescu. În al treilea rând a strâns în menghină atât principiile liberale cât şi comportamentele elitelor. În al patrulea rând, a  promovat, sub zâmbetul său binevoitor, autoritarismul. Apoi, a îndepărtat pe cei incomozi. A fost slobod la gură făcând , deseori pariuri cu soarta PNL (cum a fost cea legată de demisie). A promovat, forţat de împrejurări, la conducerea PNL o personalitate fără charismă (prestigiu şi farmec personal), fără vechime în PNL( de aici se vede impunerea) şi fără discurs. Acum apasă pedala ruptă a fuziunii PNL – PDL. În niciun caz, din cele două fuzionate “nu se va naşte un copil” care să semene cu “ambii părinţi”. În domeniul statului de drept şi al justiţiei, preşedintele demisionar mai are de muncit. În război este valabil un principiu: câştigă cel care este superior în raportul de forţe ( tactici şi strategii, tehnologie, capacitate comandamente, instruire, logistică). În politică, acest principiu nu este complet valabil. Prin urmare, afilierea PNL la PPE va face din vectorul politic Antonescu – Băsescu un scalar. Această mutare contra naturii a schimbat culoarea veşmântului liberal şi va produce, pentru PNL,  unele consecinţe servile.





3. Mesaj pentru SCMD

Nu am să dau cifrele exacte ale membrilor SCMD pentru că, la modul general, se cunoaşte evoluţia numerică , pe ani. Nici nu mă îngrijorează micşorarea cantitativă a SCMD, deoarece acest fenomen este direct proporţional cu nevoia de protecţie sindicală a rezerviştilor. Când, în octombrie 2011, la CNR am atras atenţia asupra acestui risc, un deontolog a spus că mint. Scriu încă pe acest site deoarece, mai sunt zeci de mii de cetăţeni, în afara noastră, care citesc.  Sunt şi politicieni interesaţi de ceea ce gândim noi. Sunt unii care asistă la spectacolul deloc grandios al unor situaţii conflictuale create chiar de lideri. Lideri la ce? Mascat şi ipocrit, nu recunoaştem adevăratele noastre intenţii şi încercăm să  ne detaşăm  prin vorbe de comportamente şi atitudini separatiste. Această stare de integrare şi dezintegrare coexistă şi în materia vie. SCMD a fost un proiect social, grandios. Treptat, acesta a preluat câte un strop din mocirla socială. Se poate trăi şi fără SCMD, însă fără valori comune , nu. Iar cei care mai cred că pot influenţa comportamente şi atitudini de grup, la rezerviştii cu vârste peste 60 de ani, se înşeală. Aceşti oameni educaţi şi instruiţi nu cred decât în valori şi în lideri capabili de sacrificiu. Ce sacrificiu poţi face pentru  binele comun, când eşti gata de gâlceavă pentru orice cuvânt nepotrivit. Ferească Dumnezeu să ocupi locul de parcare al vreunui fost subordonat. Un fost elev, din promoţia 1979, m-a abordat zilele trecute direct cu formula de politeţe “salut mă , ce mai faci?”. Probabil, aşa ne  deformează economia bezmetică de piaţă, în care totul miroase a prăduială. Inclusiv respectul faţă de sine este prăduit. Suntem în etapa în care ne amăgim singuri cu realizări inexistente  şi ne dezamăgim reciproc , prin atâtea nepotriviri şi, mai ales, prin absenţa unei sincere camaraderii.  Despre SCMD nu voi mai scrie. Voi continua să analizez clasa politică şi metamofozele ei. Când nu voi mai avea loc pe acest site voi scie pe blog. Exist şi gândesc ca un om liber, numai în interes public. Acei căţărători în copacul privilegiilor nemuncite şi efemere merită tot dispreţul.



Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu

duminică, 22 iunie 2014

RETORICA DISCURSULUI PROLETAR (PERDEAUA DE PROTECŢIE)



1. Introducere în retorica discursului  portocaliu

 Evenimentele controversate şi stupide, cu mare încărcătură emoţională, ale anului 1989, au fost simple repetiţii menite să obişnuiască lumea cu o succesiune de experienţe arbitrare dictate de interese oculte , patimi umane  şi scenarii încărcate cu iluzii, servite prin telecomandă, poporului român. Criza economică actuală (prin care ne-a trecut cu bine viteazul preşedinte), trăită din greu, de fiecare român,  m-a determinat să meditez asupra unor nemulţumiri permanente ale fiinţei omeneşti, aflată în două ipostaze extreme, proletarul (plebeul) sărac şi sceptic şi vârful mândru al piramidei sociale - împăratul şi clica sa. „Revoluţia” din 1989 a schimbat filosofia relaţiei dintre cei doi în sensul că, atât plebeul cât şi impăratul (înconjurat de clica sa) sunt constructorii unei armonii sociale. Impăratul (cezarul),  posedat de dorinţa de mărire, pozează  într-un înţelept plin de amărăciune şi transmite, cu neruşinare, că actuala criză induce o stare de nefericire comună, atât pentru sărac cât şi pentru bogat. În retorica sa perfidă, îndeamnă pe săracii săi confraţi la calm şi armonie  prefigurând o societate a viitorului, în care, plăcerile şi necazurile vieţii să fie egal împărţite. Dând impresia unei suferinţe laolaltă, generată de cadrul nemulţumitor al crizei, împăratul şi clica sa au reuşit să înlocuiască furia umilinţei cu visele sociale utopice, oratoria sindicală contestatară cu pesimismul contemplativ, zbaterea omenească pentru dreptate cu clevetirile inutile şi răutăcioase. Această bogată clasă parazitară creată, în forţă, de lumea politică  în cei 24 de ani, prin tăcerea, inactivitatea şi complicitatea instituţiilor statului de drept, începe acum să dea în clocot. Motorul întregii existenţe postdecembriste (furăciunea, mita, traficul de influenţă, clientelismul, corupţia etc) dă tot mai multe rateuri odată cu revigorarea justiţiei. În curând, împăratul va fi alungat de popor şi odată cu clica sa vor fi sfărâmate şi o parte din tarele lumii nedrepte, construite în cei 10 ani de domnie. Personal, nu cred că m-am născut predestinat, către o anumită condiţie socială. Şi totuşi, vremea guvernării boc, sub actuala împărăţie, m-a aruncat în poziţia ingrată de „servitor” al unei clici dominate de ciudate exemplare umane aflate sub umbrela unei culori politice antinaţionale, portocalii. Timp de aproape doi ani, pensia de serviciu după 38 de ani de activitate în slujba ţării, mi-a fost trecută în ilegalitate, prin suspendare. Această umilinţă a fost amplificată de instanţele din Braşov, Bucureşti, Luxemburg şi CEDO, care au consfinţit ilegalităţile săvârşite de guvernul portocaliu împotriva propriilor cetăţeni. Teoria dreptului câştigat a devenit o  mare afacere. Profitabilă pentru cei care fac legile şi le aplică şi  o nerozie pentru cei vătămaţi. Pe fondul obsesiv al nemulţumirilor şi umilinţei omeneşti, această guvernare a  creat o gravă confuzie socială aburind frontierele dintre  săraci şi bogaţi, răi şi buni, învinşi şi învingători. Meditaţia prostească a lui boc asupra dreptăţii sociale cât şi esenţa proletară a retoricii sale au mobilizat o serie de indivizi, formaţi în butoiul cu borhot al ideologiei comuniste, pentru susţinerea tezelor sale cu privire la „nesimţiţii” de pensionari cu „puşca şi cureaua lată”. Adevaraţii plebei, în loc să sesizeze esenţa mesajului boccian (lumea-i împărţită în proşti şi profitori) au pornit o cruciadă împotriva militarilor de profesie, identificaţi cu degetul mârşav portocaliu ca oameni „graşi" ce stau în cârca "slăbănogului" (bogătaşii - posesorii afacerilor ilicite). Deşi epoca lui boc a apus demult, mesajul său dăunător şi laş  este întreţinut şi în prezent de unii lucrători din presă, paraleli cu  deontologia profesională, ce atestă definitiv adevărul că „lumea este guvernată de un principiu rău”.

 2. Perdeaua de protecţie

Am căutat un echilibru al lumii interioare, identificând soluţii şi resurse suplimentare, în interiorul SCMD. Acest demers l-am consumat în anii 2010 şi 2011. În perioada respectivă , defineam SCMD, din perspectiva unei caste ordonate, nedivizate, creştină şi devotată necondiţionat, interesului naţional. Cei doi ani mi-au fost suficienţi să constat că teoriile lui Marcuse  cu privire la „omul emancipat de sub orice norme morale restrictive ce poate intra în drepturi, prin patimile sale” sunt aplicabile în orice tip de societate. În loc să se facă front comun împotriva  regimului politic portocaliu, imatur şi represiv, ce nu avea legătură nici cu morala, nici cu ţara, în spatele cortinei SCMD, au început construcţiile unor soluţii diverse, răutăcioase şi tendenţioase ce au produs pulverizarea încrederii în cauza sindicală şi liderii acesteia. Împotriva atacului portocaliu la „pensiile nesimţite” am ales o alternativă utopică, ilegitimă şi fără identitate pronunţând mediatic adevărul nostru prin sute de voci divergente. Încă de atunci, am sesizat riscul inevitabil al maleabilităţii şi obedienţei produs de discriminarea finaciară precum şi al instituirii unui climat sindical bazat pe norme relative şi superficiale. Din când în când, am încercat să arunc asupra liderilor câte o perdea de protecţie împotriva alterărilor dramatice ale limbajului şi subiectivismului absolut. De asemenea, am respins ideea că nişte oameni atât de instruiţi şi educaţi vor abandona atât de uşor şi repede cauza sindicală şi vor îmbrăţişa ignoranţa şi nepăsarea, ca stare de confort personal. Probabil, cât de curând, în afara organizării sindicale sau partinice, vom alege alternativele  de viitor aşa cum alegem canalele tv cu telecomanda. Patimile noastre vor alege pentru noi, evenimentele se vor  succede cu repeziciune  în timp ce vom rămâne cu mâna întinsă, lipsiţi de şansa de a ne adapta la context. Dispersarea noastră în „bisericuţe clevetitoare”  a fost generată de lipsa de siceritate şi împotmolirea  în propriile limite. Nu este vinovat nimeni, în afara noastră. SCMD a funcţionat atâta timp cât preşedintele Dogaru  şi membri Comitetului  Director au  gestionat împreună, binele şi răul sindical.  Unii dintre noi am încercat să separăm  binele de rău. Binele a devenit apanajul celor care clevetesc iar răul a fost plasat în responsabilitatea lui Dogaru, cel care, în mod constant şi ferm, a luat public apărarea sindicaliştilor.  Cel care, a încercat şi încearcă şi în prezent să lege filialele prin firele nevăzute ale responsabilităţii sindicale şi să le facă capabile să vibreze împreună. Nu este o noutate adevărul  care circulă, mai mult declarativ, că „orice om de valoare din România”  a suferit şi suferă o copleşitoare înfrângere primitivă din partea unei societăţi, vulnerabilă şi nefericită. Dogaru rămâne un om de valoare iar  textul de mai sus este o expresie atitudinală în conformitate cu cerinţele deontologice  ale sintagmei ” Military-to military   „ raportat la propria-mi conştiinţă.

3. Bunicul şi nepotul

 „A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură. Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă vatră.  Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de amărăciune. Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat adânc.  "Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de aici înainte doar din strachina de lemn. Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte scândurele.
   - Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
-         Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama, când n-or mai fi în putere, ca bunicul!
Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum însă nu-l mai lua nimeni la rost…( „Bunicul şi nepotul”- de Fraţii Grimm)

 In loc de epilog
În loc să ne încărcăm mintea şi să ne risipim energia în cele mai mincinoase şi primitive ştiri vă supun atenţiei o meditaţie anticriză. Iată speţa:
Săptămâna trecută am urmărit, pe rând, în două emisiuni distincte, prestaţiile a doi jurnalişti din generaţii diferite în prezenţa unui moderator şi a distinsului preşedinte dr. Dogaru Mircea. În prima emisiune, tema aflată în discuţie era axată pe nedreptăţile produse de regimul portocaliu, piloţilor civili. Preşedintele Dogaru în timp ce exprima un punct de vedere cu privire la riscul deosebit la care este expus un pilot, a fost întrerupt de jurnalistul Tudor Octavian  în dorinţa domniei sale de "a pune lucrurile la punct". „Specialist” în teoria probabilităţilor, distinsul jurnalist a dorit să convingă telespectatorii că, „pe primul plan  se situează accidentele auto, pe locul 2......?” norocul domniei sale a fost că moderatorul a trecut la alt subiect. Departe de mine gândul că, jurnalistul are un sentiment de patimă  la adresa piloţilor de pe vremea  când a fost exmatriculat din scoala de aviaţie (doar a trecut o jumătate de secol de atunci). Totuşi, îi sunt dator cu un răspuns.  Atunci când se realizează profilul de risc al unei profesii nu se face confuzie cu profilul de risc al unei activităţi umane generale.  Pe Terra  a fost demult înmatriculată maşina cu nr. un miliard iar în România în jur de şase milioane. In timp ce profesiograma unui şofer obişnuit cuprinde elemente perturbatorii de ordin fizic , psihic şi mental, la un pilot sunt aproape excluse asemenea hibe. Permisele de conducere în ţărişoara noastră sunt marfă, brevetele de pilot sunt rezultatele unor sacrificii umane. Vehiculele care circulă în România sunt verificate tehnic şi uneori formal odată la doi ani, un avion este verificat prin control funcţional zilnic sau de mai multe ori pe zi. Un pilot profesionist nu se poate compara cu un dement cu patru clase. Se poate face şi un exerciţiu de distribuţie a probabilităţilor  riscurilor de accidentare. Dacă sunteţi curios domnule Tudor Octavian vă stau la dispoziţie. Să vedeţi în ce eroare sunteţi atunci când debitaţi axiome deplasate pe sticlă. Iar cetăţenii neinformaţi, vă cred. Din această cauză piloţii au devenit „paria” clanului portocaliu. Din aceată cauză pensia „fostului chiabur Iovan” a devenit o glumă proastă de 1900 lei, a guvernului portocaliu, boc. Şi totuşi, cetăţenii menţin obiceiul, ca la coborârea din ceruri, simţind trenul de aterizare pe pistă, să aplaude cu sufletul, efortul celui care le-a purtat destinele. Dementul de la volan ce produce accidente nu are nimic în comun cu profesia de pilot. Sunt lumi paralele.
Cea de-a doua emisiune vizează un deontolog jurnalist al echităţii sociale pe numele său Marius Niţu.  În emisiunea cu pricina  „se povestea” despre „raţionalitatea egalizării vârstei de pensionare” barbaţi şi femei. Iată ce spunea distinsul jurnalist ”ne raportăm la  sistemul de pensii occidental. Poţi să stai la pensie  o treime din viaţa de adult.... Occidentul se raportează la un criteriu simplu, britanicii chiar l-au spus :o treime din viaţa de adult , atât!”  Să fie invidios domnul respectiv pe partenerele noastre de viaţă pe care dumnezeu le-a înobilat cu misiunea de generare, multiplicare şi protejare a vieţii?  Să confunde oare atât de grav traseele , viaţa, obligaţiile şi destinul vieţii intre femeie şi bărbat? Să fie de vină speranţa de viaţă a femeii mai avantajoasă decât a bărbatului? Sau poate le pedepsim că avem cea mai slabă natalitate din UE? Este adevărat  că în filmul american menţionat, personajul  exclama nedumerit „nu ies cifrele!” Aşa este domnule Niţu, egalizăm vârstele de pensionare între femei şi bărbaţi, că nu ies cifrele (necesare pentru asigurarea pensiei oamenilor din vârsta a treia). Vă sugerez un calcul simplu: adunaţi la buget vreo treizeci de miliarde de euro din evaziunea anuală, vreo 15 miliarde (cel puţin) furăciunile din cei 24 de ani şi alcătuiţi o anvelopă financiară de rezervă (specialitatea boc, Ialomiţianu) cu care să acoperiţi deficitul de cifre care nu ies. Pe durata consumării acestei rezerve (aproximativ 6 ani) militaţi pentru exploatarea, în interes naţional, a resurselor interne, crearea de locuri de muncă, stoparea jafului naţional, eradicarea corupţiei, promovarea valorilor, dezvoltarea empatiei sociale a generaţiei dumneavoastră faţă de pensionari  şi o să constataţi cu surprindere că în 6 ani PIB -ul României se dublează. Acesta poate genera un buget suficient de generos încât problema pensionarilor să nu mai fie un calvar pentru generaţia dumneavoastră. Altfel, vă aşteaptă un final de poveste asemănător cu exemplul din „începutul epilogului”. Lăsaţi problematica pensiilor în responsabilitatea CELOR CE MUNCESC!

Prof.univ.dr. gl.mr.r.  Petrişor Mandu

marți, 10 iunie 2014

PREZIDENŢIABILII DE DECOR AI DREPTEI FĂRÂMIŢATE


    1. Mizând pe stânga

Anemici, slabi şi nepregătiţi pentru jocul politic, animaţi de răzgândiri spectaculoase, toboşarii electorali ai dreptei fărâmiţate au demarat startul în lansarea pretendenţilor la fotoliul prezidenţial.  Proiectaţi în spaţiul public cu imagini cât mai apropiate de portretul robot al viitorului preşedinte, „speranţele” dreptei sunt zugrăvite drept personalităţi cu mare greutate culturală şi spirituală, plini de forţă, virilitate şi energie bărbătească, buni lideri dotati cu inteligenţă şi şiretenie, calităţi ce vor impresiona atât fiinţele din spaţiul mioritic cât şi pe cele aflate în zona de influenţă şi de interes a României. Cu siguranţă, cetăţenii se  vor simţi aproape de preşedintele lor şi vor percepe, în sfârşit, cât de mici sunt distanţele dintre ei şi politicieni. Am urmărit prestaţia unora în momentele solemne ale desemnării şi am reţinut-o pe cea a supraevaluatului candidat al PMP "Este o onoare pe care mi-o faceţi, accept candidatura cu sprijinul şi cu munca tuturor. Respectul pentru ţară, pentru demnitate, lege şi ordine pentru toată lumea, egalitatea de şanse, drepturile fiecăruia de a fi liber în ţara lui reprezintă liniile solemne faţă de care mă angajez în faţa dumneavoastră. Orice preşedinte al României trebuie să se gândească la întregirea neamului românesc, Aşa să-mi ajute Dumnezeu!" (am citat din Cristian Diaconescu). Dacă va rămâne constant în declaraţii şi atitudine, personajul respectiv va intra în turul al doilea alături de reprezentantul PSD (a se înţelege USL refăcut). După cum vedeţi nu am luat în calcul niciun alt candidat al dreptei. Pentru că, de departe, candidatul PMP, se va clasa pe locul 2, cu aproximativ 20%, (după cel al PSD (USL) care va obţine peste 45%.  În turul al doilea lucrurile se vor schimba în sensul că reprezentantul dreptei (abia acum unite) va mai urca numai 15 procente. Celelalte, se vor duce toate la PSD (USL), care va obţine 65%. Se poate încheia jocul strategic din primul tur, cu condiţia ca cetăţenii cu drept de vot să iasă la urne, în proporţie de 60% (eveniment perfect posibil). Mai este şi o condiţie suplimentară aceea de a identifica în fundamentele ideologice ale celor doi competitori aceeaşi bază social – democrată.  Actualul premier a luat de la Iliescu înţelepciunea ideologiei şi calmul liniştitor cetăţenesc, iar de la Năstase, pragmatismul managerial. Contracandidatul său şi-a format reperele politico- ideologice în calitate de secretar adjunct al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din Facultate şi apoi în rândul membrilor de partid. Acum va pierde deoarece semnalizează, în tandem cu Elena, (de altfel un personaj interesant şi simpatic) greşit, „la dreapta”. Nu doresc să abuzez  de timpul şi de răbdarea tot „mai împuţinaţilor cititori” şi, din acest motiv, am să ocolesc  teoriile lui Jean Piajet, Ivan Pavlov, Maria Montessori  şi ale lui Sigmund Freud privitoare la „modul în care se dezvoltă cunoaşterea şi atitudinea civică în organismul uman”. Această călătorie interesantă cu privire la formarea cunoaşterii, atitudinii şi opţiunilor politice ale celor doi prezidenţiabili s-a încheiat încă din 2002, când împreună, făureau social - democraţia în România.  Cu 30 de zile înainte de ziua votului am să dau profilele de risc electoral pentru cei doi competitori şi implicit, rezultatele favorabile.


2. Lumea întreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori

Viaţa sărăcimii este presărată cu detalii picante venite dinspre cârmuire şi „gustate din plin” în funcţie de anotimp şi buna dispoziţie. Au rămas de notorietate expresiile „iarna nu-i ca vara” şi „aici sunt banii dumneavoastră”, deja, marcă înregistrată.   Fără a-mi asuma paternitatea versurilor lui  Shakespeare, am să le reamintesc totuşi: „Lumea-întreagă e o scenă şi toţi oameni-s actori, Răsar şi pier, cu rândul, fiecare, Mai multe rolului joacă omu-n viaţă...” Operă colectivă a unui grup de scenarişti politici de dreapta, cu acces liber  la informaţii, lansarea lui Cristian Diaconescu în cursa prezidenţială este singura soluţie credibilă,  în jurul căreia, alianţa PNL cu PD- L (realizată prin comasare nu prin absorbţie – am citat din Vasile Blaga) va micşora distanţa  faţă de PMP. Cât priveşte strategia PNL de a croi o şansă minimă de ocupare a fotoliului prezidenţial  "românaşului din Sibiu" ( deşi imi este simpatic) această strategie total greşită , va plasa imaginea partidului atât în afara jocului politic cât şi în afara matricei naţionale. Ca alternativă tehnocrată la boc, mergea. Acum jocul politic este monitorizat de instituţiile statului de drept iar situaţia guvernării exprimă speranţe pentru 75% dintre români. Varianta liberală Iohanis (intrat forţat în PNL în 2013) precum şi proiectul acestuia pe 10 ani ( de reformare şi relansare a potenţialului naţional politic al PNL) va constitui o iluzie pesimista, rezultat al unei experienţe optimiste. In ansamblul său , proiectul liberal al lui Iohanis conţine  profile maxime de risc, pentru fiecare etapă, mai ales, pentru cea de preşedinte. Şansele reale ale PNL(ce va rămâne din actualul) şi PDL sunt legate de cochetarea cu Elena Udrea via, Traian Băsescu. Această cochetare electorală, tardivă, superficială, suspicioasă şi neâncrezătoare,  din turul al doilea (de alianţă nu poate fi vorba) va genera o confuzie de interese şi o dezamăgire, prelungită în timp, a electoratului de dreapta. Numai absenţa la vot a cetăţenilor poate defini România drept „ţara tuturor posibilităţilor dirijate”. Fără participarea conştientă şi liberă a cetăţenilor la vot nu se poate scoate din sintagmă termenul „dirijate”. În noiembrie 2014, românii îşi vor lua, în serios, rolul de STĂPÂNI ai acestei ţări!  În anul 1980, fostul actor Ronald Reagen în vârstă de 69 de ani şi 349 de zile, avea să devină cel de-al 40-lea preşedinte al SUA. America a avut cel mai bătrân preşedinte ales. Dar, ce puternic bărbat de stat! A condus magistral diplomaţia (politica externă) a SUA încheind favorabil, dosare grele de politică externă: a îmblânzit puternica Chină prin vizitele reciproce şi a soluţionat definitiv problema atitudinii SUA faţă de Taiwan; a adoptat o strategie agresivă faţă de sovietici anticipând prăbuşirea sistemului comunist şi schimbând maniera de a negocia; a protejat interesele americanilor întărind forţa militară; a adoptat strategia negocierii pe ton imperativ demonstrând determinarea Americii de a-şi folosi forţa militară; a escaladat „Războiul Rece” şi a ordonat forţelor armate să se înarmeze rapid; a oferit ajutor mişcărilor anticomuniste din America latină; a dat lumii noua religie economică a „economiei de piaţă”.  Aşa da, actor al scenei politice!  Atenţie deci, ce tipuri de actori urcă pe scena electorală pentru că vom fi spectatorii lor. Va trebui să-i aplaudăm timp de cinci ani. Este adevărat că în 2013 (aprilie) în Venezuela a devenit preşedinte Nicolas Maduro – fost şofer pe autobuz. Revoluţionar, bogat în experienţă politică, conciliant şi moderat, acest patriot "înalt şi cu mustaţă" a susţinut politicile publice de   diminuare a  sărăciei poporului, în ultimii 14 ani, de la peste 50% - la 20% (avem şi noi un politician cu mustaţă neagră care "s-a ocupat în mod răutăcios", printre afacerile personale, de pensiile militarilor). Maduro a respectat voinţa poporului „ Vom insista pentru ca adevărul să fie cunoscut”. A condus ţara cu cele mai bune capacităţi, cu mână de fier, cu viziunea şi cu inima sa de om din popor, cu talentul si cu sinceritatea sa cu oamenii, cu recunoaşterea internaţională pe care a dobândit-o. În Venezuela, poporul este stăpân pe resursele sale. Preţul benzinei este de 195 de ori mai mic decât în bogata Românie (cu săracii ei locuitori) iar legile făcute de regimul politic din Venezuela consfinţesc dreptul  de acces la carburant al poporului, un "DREPT PRIN NAŞTERE". Privesc cu îngrijorare asupra timpului pierdut în minciună şi ipocrizie. Ura şi dezbinarea noastră a plecat de sus în jos. Fluxurile de interese se intersectează pe etajele puterii. La Cotroceni, sunt conectate cele mai importante servicii ale statului care alcătuiesc infrastructura potenţialului mult râvnit al exercitării puterii. Acesta este motivul pentru care sunt împinşi în faţă de fluxurile de interese indivizi care nu au tangenţă  nici cu viitorul , nici cu trecutul nostru. Ei trăiesc numai prezentul prolific şi egoist. Atunci când vom avea o constituţie valabilă şi autentică, atunci când vom avea instituţii ale statului independente şi puternice, atunci când vom avea o societate formată din cetăţeni oneşti şi responsabili pentru destinul lor , poate fi promovat în funcţie orice actor. El va accede la acest tron suprem asumându-şi întreaga responsabilitate, pe baza conştiinţei sale de om întreg la minte. Altfel, o luăm de la capăt.


3. Cu gândul la ce-am fost şi ce putem fi noi, SCMD


Vremea nostalgiei sindicale a trecut demult. Vremea mitingurilor de amploare a  apus definitiv. Oricum nu ne-au folosit prea mult. Încercaţi următorul exerciţiu pe care l-am susţinut încă din ianuarie 2011. Transformăm SCMD cu cele peste 80 de filiale în partid politic. Pană la prezidenţiale vom produce rumoare şi îngrijorare. Până în 2016, vom produce  o mare schimbare în atitudinea clasei politice faţă de popor. În toate filialele există lideri cu şcoală multă şi suflet naţional. În toate filialele sunt specialişti în multiple şi complexe domenii. Matricea noastră profesională şi morală ne recomandă drept cea mai credibilă forţă socială.  Din interiorul politicii lumea se schimbă. Din exterior, lumea se vaită.  Am simulat evoluţia acestui demers şi odată îmbrăţişat şi implementat va produce, în doi ani, uluitoare efecte democratice şi de prosperitate . Clasa politică se va cuminţi, iar instituţiile statului vor acţiona în deplină libertate. Ar fi bine să treceţi acest scenariu ca punct separat al sedintei Comitetului Director de mâine, 11.06.2014. Frumos scenariu, dar angajarea răspunderilor naţionale este extrem de  grea. Numai adevăraţii bărbaţi pot garnisi "tranşeele" dispozitivului de ridicare  şi apărare a naţiunii. Din exteriorul luptei, vom continua clevetirea. Din dispozitivele sistemului politic trebuie să alegem sacrificiul. Să lăsăm poveştile de istorie şi să intrăm "din marş" direct în dispozitivul politic. Numai de acolo vom fi utili naţiunii. Numai de acolo putem face dreptate până la capăt, dacă nu pentru noi, măcar pentru cei care vor urma. Pentru ca niciodată, boc să nu mai cânte "Puşca şi cureaua lată", terfelind onoarea militară. Pentru ca niciodată  să-şi mai permită vreun venetic să joace, la ruletă,  resurse naţionale, frontiere şi destine. Trebuie să îndeplinim însă, o condiţie morală sau de bun simţ " să rămânem de-a pururi legaţi, prin interesul naţional, într-o prietenie sinceră şi necondiţionată, fundamentul unei adevărate camaraderii". Sau , ce spuneţi, mai bine-i la gura sobei?


Prof.univ.dr. gl.mr.r. Petrişor Mandu












luni, 2 iunie 2014

"OGLINDA SPARTĂ" A DREPTEI ROMÂNEŞTI




   MOTTO: “Nefericiţi sunt cei care merg pe calea cea dreaptă”

1. Clasa politică „un rău necesar”

Piatră de hotar între două lumi, anul 1990 a consemnat multe evenimente supuse mişcării şi schimbării. Au fost schimbate regimul politic, sistemul economic, unele pagini din istoria naţională, jugul străin, dimensiunile minciunii, sistemul juridic, balanţa puterii în societate, echilibrul dintre bogăţie şi sărăcie,  şi a fost întreruptă legătura dintre trecut şi viitor. Manipulaţi prin raţionalismul excesiv al discursurilor politice, creatoare de forme fără fond, cetăţenii români au crezut (săracii de ei) că, politica va deveni un suport pentru fiinţa umană, pentru existenţa ei liberă şi demnă. Că, partidele politice, apărute ca „ciupercile după ploaie”  vor canaliza energia socială necesară cuplării traiului nostru la cel occidental, că vom fi vindecaţi de bolile neputinţei, ale sărăciei, corupţiei şi mediocrităţii. Valorificând oportunităţile trecutului comunist, avantajaţi de poziţionarea socială şi materială acumulată precum şi de instruirea specială în domeniul gestionării treburilor publice, mulţi indivizi au devenit, peste noapte, fideli principiilor şi ideilor  de modernizare a României, alcătuind „clasa politică” .
În toate editorialele publicate şi discursurile tv. am înfruntat acest sistem politic viciat şi limitat în exprimările sale funcţionale, de interesele de grup. Componentele sale, umbre ale partidelor istorice, au compromis atât doctrinele politice cât şi semnificaţia termenului „naţional”. Din patru în patru ani, lideri proiectaţi în politică, de lumea din „spatele cortinei sociale”, induc populaţia în eroare. O lume interlopă preocupată de înavuţirea personală, distrugerea ţării şi eludarea interesului naţional.
Posibilităţile,  opţiunile şi opiniile  subsemnatului de a influenţa, într-un fel sau altul, comportamentul politic al românilor sunt infime în raport cu „industria grea” a minciunii şi manipulării. Clasa politică românească descendentă din platforma ideologică comunistă, plasată într-o paletă alambicată de ideologii, subordonată ideilor şi concepţiilor globalitare, sprijinită de televiziuni private, alcătuieşte un sistem compromis social şi prosper, financiar. Poziţionată în afara interesului public, pe un tărâm fertil al migraţiei politice transpartinice, îşi schimbă principiile şi stăpânii precum bate „vântul intereselor oculte”. Mozaicată sub aspectul esenţei ideologice, depăşită de evenimente contextuale, dezavuată de peste 70% din populaţie, infidelă propriilor principii, vidă şi sterilă în retorică, decuplată de la reperele moralei creştine, uzată mediatic, această clasă politică va rămâne, indiferent de opinia subsemnatului, un „rău necesar”. Ultimele evenimente ce au avut loc pe scena politică românească conduc inevitabil la două moduri divergente de „raportare a umanului la existenţă”, două orientări strict politice şi ireductibile „Stânga” şi „Dreapta”. Aceste două orientări, născute din violenţa şi efervescenţa zilelor revoluţiei franceze au alcătuit şi alcătuiesc mecanismul principal al schimbărilor sociale.

2. „Oglinda spartă” a dreptei politice româneşti

Sunt multe argumente ce confirmă ideea că, doctrinele politice, încă din secolul XX, şi-au amestecat şi împrumutat atât principiile cât şi strategiile. Contextul social-istoric, dezvoltarea tehnologică, cunoaşterea, armonizarea intereselor prin comunicare,  au favorizat şi permis această migraţie reciprocă, cauza principalelor confuzii şi relativizări politice. Concepte precum „primatul culturii asupra civilizaţiilor, acentul pe individ sau pe societate, respectarea tradiţiilor sau a ordinii morale, reformele şi dreptatea socială, justiţia socială, apărarea proprietăţii private, relaţia individ - stat, libertatea, egalitatea şi protecţia socială, respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţă şi familie, folosirea standardului social minim etc.  sunt înscrise atât în programele de guvernare de „stânga” cât şi în cele de „dreapta”. Economia de piaţă a forţat un mix doctrinar între realismul spiritual al dreptei şi idealismul materialist al stângii.
Cu toate acestea, în Europa zilelor noastre, lupta pentru puterea politică este asimilată raportului electoral de forţe, stânga – dreapta, în care sunt angajate marile familii politice europene. Ancorate mai mult teoretic în reperele morale şi doctrinare, sistemele politice stânga – dreapta, aflate sub o imensă presiune mediatică, trebuie redefinite. După 1990, dreapta românească a reuşit cu greu, să  cucerească „un cap de pod” într-o societate care semnaliza din toate puterile spre stânga.  Au trecut 24 de ani. Analizând alternanţele la putere din această perioadă se poate spune că, poporul român a conferit şanse egale celor două alternative politice. Stânga a dominat scena politică 12 ani, iar dreapta 12 ani. Cetăţenii români nu au copiat şi nici nu au aplaudat, în această perioadă,  comportamente politice şi caractere  de excepţie.  De asemenea, nu poate fi vorba despre o acceptare lucidă a doctrinelor şi strategiilor politice de stânga  sau de dreapta. Prin urmare, nu prea avem cetăţeni de stânga sau de dreapta. Românii îşi modelează comportamentul electoral în funcţie de cum se confruntă cu realităţile vieţii.
Ultimele editoriale le-am dedicat „dreptei politice” şi, mai ales, acelor lideri care, prin comportamentul lor, au fărâmiţat-o. A fost nevoie de un şoc electoral pentru a consemna un minim interes pentru unificarea dreptei. Din nefericire, în cârca dreptei politice sunt aşezate prea multe nereuşite în plan economic şi social, prea multe comportamente empirice, mecanice, imitative şi neperformante. Locul geometric al tuturor neşanselor dreptei este încorporat în fostul tandem (nefericit pentru popor) Băsescu-boc o confuzie istorică a conştiinţei politice, o expresie a arbitralului raţiunii omeneşti. Ajuns în pragul sinuciderii politice acest tandem ridiculizat  de români este oglinda spartă a dreptei politice româneşti. Sub acest tandem au apărut „corifeii” de azi ai dreptei fărâmiţate care, prin figurile şi comportamentele lor, continuă să anuleze marile realizări ale dreptei politice istorice. Şi totuşi, există o strategie eficientă de unificare a dreptei şi transformarea acesteia într-o alternativă politică de guvernare. Această strategie nu poate fi "construită" pe axa Bucureşti, Sibiu, Berlin. Incet şi sigur atât imaginea lui Crin Antonescu cât şi mesajele discursului său vor genera un haos doctrinar  şi un cerc vicios eliptic de putere care vor zdruncina profund actualul patos comunitar al dreptei. Viciile structurale şi comportamentale ale dreptei fărâmiţate vor adânci „mocirla călduţă” în care se vor nărui, rând pe rând, proiectele politice în care Iohanis, Udrea, Blaga, Stolojan, Băsescu, Boc etc. îşi joacă ultima carte. Probabil, în perioada imediat următoare, manifestările Partidelor de extremă-dreapta din Europa, deteriorarea relaţiilor cu Rusia, succesele pe toate planurile ale guvernării de stânga, îi vor ajuta să abandoneze atât proiectele politice cât şi dorinţa de putere. Menţinerea acestor lideri în jocurile de putere ale dreptei vor amplifica atât încăierarea cât şi discreditarea acesteia. A sosit vremea redefinirii dreptei româneşti în conformitate cu tradiţiile „dreptei interbelice”. Prima condiţie contextuală a fost realizată. Scorul este egal, 12 la 12. Asupra strategiei de relansare a Dreptei mă voi confesa unui autentic prieten liberal. Spun doar atât prin infuzia de PD-Lişti în PNL va creşte concentraţia de „roşu parpaliu-un fel de portocaliu” în frumoasa culoare autentică, a cerului senin.

3. „Nefericiţi” sunt cei care merg pe calea cea dreaptă

Şi totuşi, am avut norocul să întâlnesc şi oameni autentici de dreapta. Primul contact vizual cu actualul senator liberal IOAN GHIŞE l-am avut în noaptea din 22/23 decembrie 1989. Atunci, tânărul profesor de matematică, fiul unui distins camarad, fost ofiţer activ  în Forţele aeriene,  s-a prezenta la poarta instituţiei cerând o armă pentru a lupta împotriva regimului dictatorial comunist. Din acel moment am identificat în omul IOAN GHIŞE un intelectual de caracter, cu vederi de dreapta, confirmate din plin în comportamentele, atitudinile şi faptele civice ulterioare. Am cunoscut multe personalităţi liberale la vârful dreptei (PNL), toate au migrat la alte partide, atât la nivel local (Braşov), cât şi la nivel central. Jocurile de culise din PNL, interesele oculte din spatele cortinei publice, l-au ţinut pe liberalul IOAN GHIŞE, în afara jocurilor de partid din trei motive:  senatorul liberal era prea bine pregătit intelectual, suficient de operaţional în acţiunile de interes public şi neimplicat, sub nicio formă, în afacerile dubioase de partid. Trăind aproape izolat în marea lui convingere liberală şi-a apărat singur atât crezul liberal cât şi demnitatea partidului, fiind unicul luptător liberal autentic, pe care-l cunosc. Sper, ca PNL să fie demn de prestaţia, ataşamentul şi valoarea liberală a lui IOAN GHIŞE. Sper ca puţinii liberali autentici să mobilizeze masa critică a elitelor liberale pentru a-i acorda votul de încredere la conducerea liberalismului în România. Am intitulat rubrica „Nefericiţi sunt cei care merg pe calea cea dreaptă” deoarece IOAN GHIŞE  a mers permanent pe calea dreptei şi a fost cu greu remarcat şi apreciat de partid.  Tot ce a realizat politic IOAN GHIŞE este creaţia şi efortul său. Prin acceptarea „variantei înămolite” pe axa  Bucureşti, Sibiu, Berlin, atât structurile liberale cât şi  concepţiile şi valorile respective vor staţiona în lumea compromisului. Sper ca liberalii de pretutindeni să fie conştienţi că, trimiterea lui IOAN GHIŞE în fruntea PNL este un semn bun. În jurul PNL, condus de IOAN GHIŞE, oglinda spartă a acestui partid  se va reface şi în imaginea ei va fi vizibilă şi credibilă „Dreapta unită” în care nu vor avea loc „actualele imposturi politice migratoare”. Atunci se va putea vorbi despre democraţie politică şi vor exista două blocuri doctrinare autentice, STÂNGA –DREAPTA.



dr. Petrişor Mandu

Profesor univ. în specialităţile: geopolitică, riscuri şi crize




duminică, 25 mai 2014

ROMÂNII NU AU AVUT "PERON ELECTORAL PE PARTEA DREAPTĂ"





Atât partidele cât şi  grupurile de interese au plătit “bani grei”, atât în perioada premergătoare campaniei electorale cât şi pe timpul acesteea, pentru estimarea rezultatelor europarlamentarelor. Ar fi fost mai util să „doneze” aceşti bani în contul SCMD, filiala Braşov , deoarece  “profilul de risc electoral” al stângii şi dreptei româneşti a fost calculat matematic de subsemnatul şi prezentat public în editorialul ”Teatrul electoral absurd” publicat  în 3 mai 2014 ( cu 3 săptămâni înainte de vot). În acest editorial am scris “În trei săptămâni de campanie electorală se pot petrece multe surprize în avantajul actualei guvernări. Participarea la vot să crească la 30-35% iar 16 mandate de europarlamentar să intre în gradina Alianţei PSD-UNPR-PC.  Cu cele 2 ale UDMR, să fie constituită o majoritate şi în PE. Cele 14 mandate care rămân să fie un bun prilej de „mândrie” al dreptei româneşti, dezamăgitoare şi dispersată (5 PNL, 5 PDL, 2 PMP, 1 PP.DD şi 1 Actorul independent - dar liberal” . Singura diferenţă este aceea că locul PP.DD a trecut în „grădina” Alianţei, datorită seriozităţii cu care a abordat campania electorală Victor Viorel Ponta (citez corect pe Domnul Preşedinte) . Profilul de risc electoral, pe partide, semnifică pierderile la finalul campaniei iar rezultatele obţinute (concretizate în mandate)  definesc câştigul electoral. Este o teorie grea ce, pentru oamenii politici, reprezintă o simplă poveste. Pe  11 aprilie 2014, am scris editorialul „Contextul şi patimile liberale” în care am previzionat dezastrul dreptei româneşti în contextul actual şi cel de perspectivă. Voi continua să susţin şi să întreţin declinul dreptei româneşti până în momentul în care această dreaptă utopică şi amăgitoare recunoaşte că poporul român trăieşte pe un tărâm al comorilor nepreţuite (s-a născut foarte bogat) şi nu are nevoie, ca nişte indivizi lacomi , să adune bogăţie pentru el”. Este nevoie de o stângă unită, monitorizată juridic, social şi moral care să redistribuie rezultatele muncii în mod legic, echitabil şi etic. Dezastrul electoral consemnat de partidele de dreapta semnifică faptul că, lângă ele, au rămas numai activiştii şi clienţii lor.  Rezultatele estimate, demonstrează că românii nu au mai avut „peron electoral pe partea dreaptă”. Am avertizat, în repetate rânduri pe toţi cameleonii dreptei „Să lase prostiile cu dreapta care stânge bani pentru popor că nu ţine!” în scopul de a descuraja  „aceşti profitori ai democraţiei occidentale”. În ce priveşte prestaţia electorală a preşedintelui jucător doresc să fac două constatări: nu a reuşit să pondereze utilitatea PMP cu niciun mandat, dovedind căderea pe topoganul neâncrederii poporului; a fost singurul preşedinte din UE care a spus cu cine va vota şi care, în urmă cu un an, a îndemnat poporul să nu iasă la vot, eludând interesul naţional ( azi, toţi ceilalţi preşedinţi şi prim miniştri, din UE, au îndemnat popoarele să iasă la vot dar nu au spus cu cine votează). Este o mică diferenţă! Asta-i dreapta românească! Din vârf pleacă strâmb, în aplauzele inocente ale unor foşti comunişti, îngrămădiţi pe partea dreaptă a spectrului politic, din lipsă de ocupaţie.


 Cu privire la  Crin Antonescu am afirmat în  editorialul „Perdant pe miza Calului Troian”, că acesta a  apreciat greşit atât strategia de creştere a potenţialului electoral liberal în preajma alegerilor,  cât şi momentul ruperii USL.  Axa „Bucureşti, Sibiu, Berlin” nu a funcţionat. Prin urmare, aşa cum am previzionat, îl paşte, de asemenea,  un dezastru electoral. Ştiindu-l un om integru şi cu onoare, este posibil ca în următoarele două săptămâni să anunţe că iese din „cursa greilor” pentru fotoliul din Cotroceni.

Prin  aceste simptome, liberalismul se apropie categoric, de un sfârşit. Dominată de un mecanism ilogic interior, presată de nevoia de resurse şi un consum încurajat, declarată funcţional şi doctrinar pro-oligarhie şi anti-muncitorime, această ideologie poate fi plasată de umanitate în afara esenţei spirituale şi nemuritoare a omului.

“Liberalismul umanitar este culmea caliciei. Trebuie să începem prin a coborî până la ultima treaptă a sărăciei şi a mizeriei dacă vrem să accedem la individualitate”. (Max Stirner)

Sunt stângaci din punct de vedere fizic. Aşa sunt de când m-am născut. Politic, profesorii săraci ar trebui să fie de stânga. Probabil, până la sfârşitul acestui secol mă voi schimba şi eu. 
Voi reveni, cu o amplă analiză a dreptei româneşti. Cred că merită!


Prof.univ.dr. Gl mr.r. Petrişor Mandu