duminică, 19 iulie 2015

LA MULTI ANI - AVIAŢIEI ŞI FORŢELOR AERIENE ALE ROMÂNIEI



Am făcut parte din Forţele Aeriene ale României din 1969 şi până în 2002. Sunt 33 de ani, adică echivalentul în timp, a 8,4 mandate de parlamentar. Dacă ar trebui să ponderez timpul de muncă, impactul factorilor de risc profesional , responsabilitaţile de comandă şi execuţie, precum şi multitudinea barierelor puse în calea prosperităţii sociale şi a derulării fiinţei în spaţiul public, ar rezulta o ponderare a timpului de servire a patriei cu 0,5, cumulând 33 de ani plus 17, adică 50 de ani de muncă. La aceşti ani mai adaug încă 13 ani de muncă responsabilă, la cel mai inalt grad didactic, într-o universitate de stat. Aşa se face că la vârsta de 65 de ani am cumulat un timp de muncă de 63 de ani. Această scurtă introducere nu are nicio legatură cu tema acestui editorial. Are, în schimb, legătura cu dorinţa subsemnatului de a convinge cititorii, alţii decât cei din Forţele Aeriene Române, asupra unui adevăr cunoscut şi nerecunoscut suficient în societate că militarii în general şi cei din Forţele Aeriene în special, sunt oameni înconjuraţi de o aură mistică, precum marinarii (ca stăpâni ai oceanelor)  de acum 200 de ani. Această aură mistică despre componenţii Forţelor Aeriene şi despre piloţi, în special, însumează elemente de îndemânare deosebită, atribuţii neobişnuite, care le sunt cerute de  riscurile semnificative asociate dirijării rachetelor antiaereiene  şi gestionării zborului. Cu preponderenţă, despre piloţi, societatea şi-a construit o imagine eroică iar românii ar trebuie să generalizeze această convingere. Toţi piloţii sunt speciali, deosebiţi. Mai ales că sunt şi ei oameni, percep, simt, gândesc şi învaţă. Deşi sunt consideraţi supraoameni ei suferă influenţe de ordin fizic, psihic şi intelectual datorate stării de sănătate, mediului şi unei societăţi insuficient de recunoscătoare. Cu toate relele sociale din jurul lor, membrii Forţelor Aeriene Române execută în continuare sarcini complexe ceea ce ar trebui să sensibilizeze implicarea factorului politic în promovarea concepţiilor moderne cu privire la apărarea spaţiului aerian. Piloţii sunt  supraoamenii care au luat decizia de a zbura fără să-i intereseze rezultatul raportului dintre riscurile şi beneficiile zborului. Situaţiile şi motivaţiile care îi conduc către decizia de a zbura  se află dincolo de frontiera psihică a românului obişnuit. Ei se nasc cu bucuria plăcerii de a zbura, ei văd norii din apropiere, stelele şi luminile Pământului dintr-o altă dimensiune, piloţii sunt supraoameni. Însă, după cum cunoaşteţi, zborul are  şi variate beneficii sociale. Este un mare prestigiu să fi recunoscut drept pilot competent, situaţie care poate genera un sentiment plăcut. Însă zborul presupune  sacrificarea timpului liber şi o semnificativă implicare mentală. În viaţa unui pilot există doua categorii de timp: cel necesar menţinerii eficienţei profesionale şi cel dedicat zborului efectiv. O societate normală şi morală ar trebui să aloce investiţii serioase producerii unor astfel de specialişti. Revenind la ceilalţi membrii componenţi ai Forţelor aeriene, rachetişti A.A, artilerişti A. A, radiolocatorişti, nenaviganţi, etc , oameni printre care am muncit, am riscat, am suferit şi am trăit momente unice de satisfacţie şi împlinire, îmi permit să adaug: harul acestor specialişti, exigentul proces de formare profesională, selecţia drastică au construit personalităţi de excepţie caracterizate prin realism, viziune, etică şi curaj. În niciun domeniu de activitate socială nu se regăseşte o resursă umană  omogenă de o astfel de calitate. Încadraţi permanent într-o matrice a puterii naţionale  şi a omeniei aceşti specialişti nu au fost suficient respectaţi şi apreciaţi de societate. Uneori, au apărut pe scena politică românească „epigonii politice” care, în bătaie de joc la adresa românilor, confundau riscurile şi sacrificiile supraoamenilor din Forţele Aeriene, cu  personajele din” Puşca şi cureaua lată”. Am trăit şi retrăiesc cu mândrie momente unice în rândul Forţelor Aeriene Române. Privesc uneori în urmă şi  suprapun tabloul combativ   de ieri cu cel de azi. Deficitul de forţă combativă al Forţelor Aeriene  din zilele noastre este completat cu obiective strategice şi speranţe. În 1972, la Borcea, Regimentul de Aviaţie de vânătoare, decola, în frunte cu supraomul Zăpârţan, în 10 minute. Azi, au rămas doar nostalgiile. În curtea Regimentului soseau trenuri cu carburant, se zbura zi şi noapte, în orice condiţii iar Forţele Aeriene române, reprezentau un vector special de putere regională. Azi, speranţele se nasc în cazărmile golite şi se diluează în fotoliile de somn ale parlamentarilor. Rămân un permanent component , susţinător şi admirator al celor care poartă cu mândrie titlul de combatant în Forţele Aeriene române. În fiecare an, pe 20 iulie odată cu prăznuirea Sfântului Mare Prooroc Ilie Tesviteanul, ocrotitorul spiritual al temerarilor zborului, românii sărbătoresc Ziua Aviaţiei şi a Forţelor Aeriene. „Misiunea Forţelor Aeriene constă în apărarea spaţiului aerian naţional cu mijloace aer-aer şi sol-aer, sprijinul celorlaltor categorii de forţe şi al autorităţilor locale pentru înlăturarea urmărilor calamităţilor naturale şi intervenţia în situaţii de urgenţă civilă, asigurând cercetarea aeriană, transportul de materiale, medicamente şi alimente, precum şi evacuarea răniţilor şi bolnavilor din zonele afectate. Forţele Aeriene se află în plin proces de reorganizare a principalelor entităţi luptătoare, la finalul căruia va fi realizată integrarea şi asimiliarea capabilităţii avion multirol F-16 Fighting Falcon.
Tot în acest context de transformare, la începutul anului 2015 a fost recepţionat ultimul avion de tipul C-27J Spartan, activitate care a încheiat ciclul unei achiziţii ce oferă o nouă perpectivă asupra capabilităţii de transport aerian a Forţelor Aeriene. Activităţile comune, exerciţiile multinaţionale şi misiunile executate în teatrele de operaţii din Irak, Balcanii de Vest sau Afganistan, au dovedit de fiecare dată competenţa şi profesionalismul personalului din Forţele Aeriene Române”. De ziua noastră, vă adresez un salut călduros, iar Aviaţiei şi  Forţelor Aeriene Române urarea „LA MULŢI ANI!”.


„ NĂDĂJDUIM ÎN DUMNEZEU CĂ VOM FI CE AM FOST, ŞI MAI MULT DECÂT ATÂTA”. Vă dăruiesc, prin aceste ilustrate, cei mai minunaţi admiratori ai Forţelor Aeriene Române. Aceşti tineri frumoşi şi inteligenţi vă transmit sentimentele lor de preţuire şi respect.

Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu

miercuri, 8 iulie 2015

CALEA DE MIJLOC - "UN POD PREA ÎNDEPĂRTAT"



Am abandonat, de mult timp, temele majore menite să critice, să corecteze, să unească, să încurajeze. Departe de bisericuţele sindicale  alcătuite pe criterii lipsite de suport raţional , recunosc că nu am fost temeinic pregătit pentru a suporta comportamente dificile, lipsite de generozitate şi încărcate , la maximum, de egoism. În timpurile pe care le trăim, comportamentul individualist a învins, camaraderia, respectul şi toleranţa. Din aceste simple motive, am fost nevoit să-mi reorientez preţuirea către prietenii şi camarazii adevăraţi.
Dragi camarazi,
Am crezut mult, la începuturi, în proiectul grandios al înfiinţării şi funcţionării SCMD. Am participat la deciziile de grup şi, de cele mai multe ori, s-a identificat „o cale de mijloc” spre cooperare şi camaraderie. Inevitabil, privesc în trecut şi mă întreb: ”Cum a fost posibil ca un asemenea proiect social încărcat de glorie şi principii morale să devină o scenă de confruntare?”. Acest prezent nu-mi place dar, nici nu pot să rămân ancorat în trecut. Să învăţăm acum şi să tragem concluzii este prea târziu. Eforturile noastre sindicale bazate pe normele morale şi comportamentele individuale ne-au transformat în oamenii care suntem. Nu trebuie să ne ruşinăm pentru toate greşelile pe care le-am făcut cu toţii, fără excepţie. Ironia vieţii noastre, a celor din SCMD (foşti şi actuali), este că nu am reuşit să învăţăm lecţiile şi să ne facem temele  pentru viitor iubindu-ne, respectându-ne unii cu alţii ci, ne-am încărcat conştiinţele cu ură şi răceală. Imaginile frumoase şi momentele de luptă sindicală au fost şterse definitiv şi în locul acestora au rămas „îndemnuri, lozinci şi metamorfoze”. Viaţa va deveni, pentru noi toţi, oricum, mai grea. Aspectele anoste şi singuratice, bolile şi suferinţele asociate, problemele copiilor şi ale nepoţilor, abuzurile sociale şi nedreptăţile etc, ne vor slăbi şi mai mult inimile sângerânde de pe vremea călăilor portocalii (condusi de basescu-boc). Este timpul să ne asumăm misiunea (dacă mai suntem în stare de aşa ceva) să facem pe cei pe care încă, îi denumim camarazi să se simtă mai bine, mai în siguranţă prin gândurile noastre pozitive. Să schimbăm, printr-un vocabular adecvat pregătirii noastre, mentalităţi şi atitudini necesare unei coeziuni sincere.
Să vorbim din inimă camarazilor noştri, să dăruim bucurie, zâmbete, cuvinte amabile, să facem complimente  şi astfel să întindem, din nou, “curcubeul SCMD” de la Baia Mare la Constanţa. Vă propun o consfătuire pe acesată tema, la Bucureşti, unde să ne întâlnim toţi liderii SCMD (a filialelor rămase şi a celor desfiinţate), pe banii privaţi şi să găsim o „cale de mijloc”. Sau poate este “un pod prea îndepărtat?”
Dragi camarazi,
De cele mai multe ori, alegem în viaţă variante care nu ne permit să mergem înainte. Mulţi apreciază că, în problema pensiilor militare, am ajuns la un succes, în urma unui şir de încercări ratate. O parte dintre noi ne-am intersectat destinele cu o mare povară, generată de boc. Am devenit nişte personaje necunoscute cu traseul pensiilor militare prestabilit şi îngheţat, prin adeziunea noastră. Traiul nostru, al celor cu pensiile îngheţate (ca să nu mai vorbim de cele suspendate), a fost bântuit de ghinionul portocaliu şi consfiinţit de regimul roşu. Ca urmare, unii camarazi şi-au rescris scenariile vieţii, abundente de situaţii limită, dramatice. Regimul portocaliu ne-a întors pe dos destinele pentru că noi le-am atribuit o putere „supranaturală de a juca “alba- neagra” cu vieţile şi onoarea noastră. Am crezut întotdeauna că lucrurile care vin mai greu sunt mai bune. Va fi mai bine sau mai rău? Fiind un om raţional şi echilibrat am ştiut că lucrurile bune nu se fac cu forţa. Nu am aşteptat ca Legea pensiilor militare să se nască prin forţa sindicală ci am ştiut că această lege va  deveni viabilă prin implicarea directă a organismului militar activ. La ecuaţia nedreptăţilor regimului băsescu-boc acest organism militar activ românesc a găsit o rezolvare. Iar cel care a patronat strategia de reuşită a fost Gabriel Oprea. Desigur şi  meritele SCMD sunt de necontestat.  Dar despre acestea vorbiţi domniile voastre pretutindeni şi permanent.
Ce va urma, va fi mai bine sau, mai rău? La acest proiect a lucrat o “armată de specialişti”. Părerile celor care au abandonat minciuna şi raţionamentele vicioase sunt pozitive. Aşa cum bine spunea şi camaradul de la Sibiu (distinsul col.r. Tudosie Ştefan) obiectivele luptei sindicale se vor realiza, în perspectiva anului 2016, astfel: sistemul contributivităţii (în ce ne priveşte) a fost aruncat la coş; ne vom recăpăta dreptul la pensia militară de stat; există şansa “dezgheţării” pensiilor celor cărora li s-a făcut “dreptate până la capăt” prin  Legea nr.241/2013; există şansa recuperării sumelor reţinute abuziv (eşalonat, pe o perioadă de doi ani) precum şi a eliminării elementelor discriminatorii; orice recalculare ar interveni rămâne în plată, cuantumul cel mai avantajos. Dragii mei, acum, nu prea mai sunt multe de făcut pe această temă. Oricâte calcule aţi face  nu veţi reuşi să ajungeţi la un rezultat final pentru că sunt atâtea situaţii particulare, atât de multe variabile şi indicatori încât, adevărul rămâne dincolo de noi. Isteria pornită împotriva SCMD şi întreţinută prin rea-voinţă poate fi oprită, prin adoptarea tacită a unei căi de mijloc. În 26 decembrie 1989, în faţa Prefecturii din Braşov, câteva mii de tineri scandau „moarte uteciştilor”. Cel puţin 90 % dintre  ei, erau până mai ieri, utecişti. Să nu mai învinuiţi pe nimeni pentru evoluţia numerică şi acţională a SCMD.

În mişcarea sindicală, somnul egoismului, răutăţii şi al lipsei de respect, naşte monştrii. Fiecare din foştii şi actualii membri, ne găsim printre ei.  Aşteptăm cu interes, promulgarea Legii. Apoi , ne vom edifica asupra oportunităţilor şi eşecurilor. Un parlamentar, după 3 mandate şi-a fixat , prin lege , o pensie de 4000 de lei (după 3 mandate în care a avut ca riscuri: riscul de a nu intra cu ochiul în pix pe timpul somnului, în Parlament şi riscul de a fi prins cu furatul). Un militar român (ofiţer) după 8-12 mandate pline de riscuri şi de interdicţii la viaţă şi libertate, acceptate în numele poporului, are tot aşa. Îi dau dreptate lui Gabriel Oprea “pensiile militare nu sunt nici speciale, nici privilegii”. Iar dumneavostră, camarazilor vocali vă sugerez să vă temperaţi tonul că, oricum nu vă ascultă şi nu vă ia în seamă nimeni. Viaţa este prea scurtă şi este păcat să o irosim pe subiecte încărcate, de atâta răutate. Lăsaţi ostilităţile şi contabilizarea greşelilor făcute de lideri. Evitaţi animozităţile şi ranchiuna, evitaţi luxul de a ne învrăjbi. Cei care fac rău, pentru o singură dată, pot regreta o veşnicie.  Folosiţi cuvinte alese, pline de respect şi înţelegere pentru că, toate miracolele şi frumuseţile vieţii izvorăsc, din cuvânt. Dacă nu reuşim atunci, „Amor patria e nostra lex” nu este adevărată. „Aurea mediocritas” ne impune să respectăm şi să „audiatur et altera pars”. Să aveţi o vacanţă, cu sănătate,  plină de împliniri!

 gl mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu



joi, 11 iunie 2015

ANTIDOT LA....MÂRLĂNIE



„Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un Rus şi-un tun;
Tunul Rus
Şi Rus-ul tun!”(epigramă)

În vremuri de grea cumpănă pentru Alianţa de Centru Stânga, Rus-ul a pus , din nou, tunurile pe reduta PSD-ului. Nici prorocirile prorocilor nu au previzionat un rânjet atât de satisfăcut de nepreţuita “generalizare artistică”, o “adevărată licenţă”, oferită cadou,  proaspătului accidentat Victor Ponta. Acest “artist” neânţeles al meleagurilor clujene , creator al “Master Planului General de Transport” ( un surogat al marilor Proiecte Şoviene)  a jignit, prin intervenţia sa, sute de mii de copii români şi milioane de neveste crestine. RUŞINEEEEEEE!
După opinia subsemnatului Rus-ul nu-i nici politician şi nici de stânga. În mod firesc, jignirile sale ar fi trebuit să trezească întregul executiv şi instantaneu, trebuia demis. Orice persoană care demonstrează lipsă de educaţie, apucături grosolane, bădărănie, mitocănie, mojicie se numeşte “mârlan” (am citat din dex-online). Mârlănia, din nefericire, a devenit o realitate care ne înconjoară, alimentată de lipsa de atitudine şi implicare cetăţenească. Această realitate, în care unii muncesc iar alţii parazitează, plasează în funcţiile  de stat oameni ce nu ţin seama de niciun considerent moral. Temperamente intrigante, fără bun simţ, aceste personaje, sprijinite de grupuri de interese, sunt introduse în toate mediile, inclusiv în cele ştiinţifice şi culturale,  producând nedreptăţi şi suferinţe. Gesturile lor nu pot fi tolerate de cetăţeni, pentru că atunci, vor putea opera în linişte. Nici gestul Rus-ului nu trebuie tolerat. La început, ne vor ignora, apoi vor râde de noi, se vor coaliza şi vor încerca să ne distrugă însă, dacă scăpăm, devenim oameni liberi. Ce să aşteptăm de la un om îmbogăţit peste noapte? Vorba românului : „Bogatul se scarpină şi săracul crede că se caută să-i dea”
“Când veţi întelege că frâiele puterii politice şi economice sunt în mâna unor persoane fără conştiinţă şi fără scrupule, care nu posedă capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi, veţi privi într-o lumină nouă această plagă a răului care se întinde în întreaga lume”( Andrzej Lobaczewski).
Prin declaraţia sa halucinantă, impardonabilă, Rus-ul a infectat mentalul colectiv al milioanelor de români atât din diaspora cât şi din ţară,    cu acest virus al imoralitatii. Îi trimit gratuit, un antidot eficient  împotriva „mârlăniei”.


Ascultaţi VOCEA unor inimi nevinovate de adevăraţi români.




Reacţia lui VICTOR Ponta pe Facebook a fost tardivă şi inexplicabilă: ”Regret situatia generata de declaraţiile d-lui Ioan Rus! Acesta şi-a asumat răspunderea şi mi-a prezentat demisia din funcţia de ministru! Am acceptat demisia şi săptămana viitoare vom discuta despre inlocuitorul la acest portofoliu!”.

 

“Din Banat până la Iaşi
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulţi ocnaşi
Au ajuns la cârma ţării”.(epigramă)

Epigramele sunt scrise de un român mare şi adevărat –  Pastorel Teodoreanu

 Cu bine, dragi români, oriunde vă aflaţi.Vă admir şipreţuiesc pentru sacrificiul vostru suprem. Vă asigur, că cei mai mulţi” golani” sunt în politica dâmboviţeană.

 Prof.univ. Petrişor Mandu

   

joi, 30 aprilie 2015

"PIAŢA ŞPĂGII" ŞI COMERŢUL CU SUFLETE



Prin experienţa de viaţă dobândită, încerc să-mi menţin o atitudine sufletească activă, pozitivă, atât în gândire cât şi în acţiunea practică, faţă de ceea ce se petrece în jurul meu. Aceste opinii, exprimate simplu şi direct, rezultă dintr-o puternică dorinţă şi voinţă de a modifica în bine, cu o valoare infimă, condiţiile în care românii trăiesc. Sunt conştient  de faptul că, economia de piaţă, unde banul dictează, a exclus, treptat, din raporturile interumane pietatea, caritatea, prietenia, bunătatea, compasiunea, respectul reciproc şi toleranţa, iar sufletul omului, la modul general, „nu se mai poartă”. Toate aceste valori morale sunt excluse din această lume comercială pentru că sunt în contradicţie, cu legile schimbului. A fi sufletist este un mare risc deoarece, prin porţile sufletului poţi înţelege  lumea cum ţi se pare adevărat, în bine sau în rău. Prin urmare, cu cât înaintăm în cultura şi civilizaţia  economiei de piaţă, nu ne poate interesa decât propria puşculiţă. Aceste metamorfoze atitudinale ale omului contemporan loveşte, precum un bumerang, în fundamentele sale bio-psiho-sociale: sănătatea, bunăstarea, fericirea. În statul modern politica de  îngrijire şi menţinere a stării de sănătate este integrată în sistemul de sănătate, administrat şi reglementat de guvern. Responsabilităţile referitoare la cantitatea şi calitatea vieţii românilor sunt încorporate în funcţiile statului, printre care, funcţia de sănătate ocupă locul central. Încă din antichitate, popoarele au solicitat, celor care se ocupau de sănătate, norme de conduită şi comportament. Hippocrate (n.460-d.370 î.Hr., pionier în medicină şi filosof de seamă), în Grecia Antică, a menţionat în scrierile sale că „pentru a fi un medic bun, trebuie să fi mai întâi un om bun”. Abordarea medical-filosofică a pacientului şi a bolii în perioada Hipocratică, necesitatea instituirii unei relaţii armonioase între pacient, medic şi boală, a obligativităţii doctorilor de a-şi recunoaşte limitele , de a practica profesia în modestie şi conştiinţă de sine, a generat un antidot împotriva aroganţei profesionale - Jurământul lui  Hippocrate. Şi astăzi, acest jurământ constituie fundamentul moral pe care se bazează profesiunea medicală (indică mai mult un etos decât o abordare profesională cu consecinţe juridice). Valabil şi peste 2500 de ani de la redactare, textul jurământului, scurt şi concis, denunţă aspectul tehnocratic al profesiunii medicale şi accentuează componentele umanistice ale acestei nobile profesiuni. „.......Voi prescrie tratament spre beneficiul bolnavilor după capacitatea şi judecata mea; îi voi feri de vătămare sau nedreptate; Imi voi petrece viaţa şi imi voi îndeplini meşteşugul în nevinovaţie şi curăţenie; In orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-ma de orice faptă rea şi stricătoare comisă cu bună ştiinţă; Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi; iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un sperjur merit să am o soartă dimpotriva!” Prin urmare, jurământul exclude folosirea ştiinţei medicale pentru scopuri non-etice sau MERCANTILE.  Expunând, pe scurt aceste valori şi virtuţi, fără intenţia de a sensibiliza şi a induce emoţii şi atitudini negative faţă de această profesie severă şi plină de responsabilităţi mă întreb, „de ce sunt atât de atacate, în medicina modernă, aceste valori perene ale Jurământului lui Hippocrate? Dacă anticii ne-au lăsat Ethosul (etica) şi Moresul (morala) valori  ce desemnau bunele moravuri şi buna conduită, precum şi principiile de bună credinţă, cum este posibil ca omul modern să legalizeze „şpaga” şi să distrugă definitiv şi irevocabil aceste valori lăsate moştenire, de umanitate? Întreaga deontologie pentru medicul român a fost condensată în Codul Deontologic, actualizat permanent de Ordinul (Colegiul) Medicilor. Acest tip de deontologie defineşte îndatoririle,obligaţiile şi limitele acţiunii medicilor români şi poate fi utilizată numai în instanţele profesionale. În acest Cod Deontologic nu am întâlnit care este fundamentul moral şi etic al şpăgii. Am înţeles că sunt formulate unele propuneri în sprijinul legalizării şi impozitării şpăgii şi în domeniul medical. Continuând această logică idioată a legalizării şpăgii în domeniul medical vă propun nestimaţi politicieni şi guvernanţi să organizaţi o „piaţă unitară a şpăgii” care să cuprindă: Administraţia de stat şi Internele, Penitenciarele, Apărarea Naţională, Achiziţiile publice, Fondurile europene, Justiţia, Frontiera şi vama, Pensiile şi asigurările sociale, Urbanismul, Învăţământul şi educaţia, Serviciile şi utilităţile publice, Transporturile şi telecomunicaţiile, activitatea electorală etc.  În această piaţă a şpăgii puteţi cumpăra şi vinde sănătatea românilor şi, mai ales, puteţi armoniza relaţia dintre cerere şi oferta. Spre exemplu, în neurochirurgie unde avem 30 de medici (care operează pe coloană) la 22 milioane de români (adică 1 medic la 700.000), pot beneficia de oferta de sănătate, din cei 700.000, în ordinea mărimii şpăgii, numai câţiva. În această situaţie, în care cererea de sănătate este foarte mare şi oferta este infimă, nu mai acţionează concurenţa (drept regulator al pieţei) ci, mărimea şpăgii. Legităţile importante ale economiei de piaţă devin formale şi treptat, şpaga devine „mâna invizibilă” a pietei. Unii vor avea parte de sănătate, alţii, de mila lui Dumnezeu. Transferând, cu rea intenţie, activitatea şi comportamentul medicilor din sfera valorilor etice şi morale în piaţa şpăgii, aveţi impresia că veţi da românilor mai multă sănătate? Sau, apreciaţi că, tratând cu o indulgenţă financiară „de râsul lumii” activitatea medicilor, prin şpagă, le veţi ridica nivelul profesional şi moral? Dacă sănătatea este una din funcţiile principale ale statului democratic cum de ridicularizaţi prestaţia medicilor prin „salarii de gunoieri”? Aspiraţi la valorile occidentale de bunăstare şi fericire. Dacă medicul din Franţa primeşte 5000 de euro, voi de ce plătiţi medicul român cu 400 de euro? Şi vă mai miraţi că, în 2008, au plecat din ţară 3000 de medici. Prezentaţi românilor , ca alternativă, sistemul medical privat. Poate nu aţi observat că pe uşa clinicilor private scrie programul de lucru, de luni până vineri între orele..... Sâmbăta şi duminica precum şi în sărbătorile legale românii sunt liberi să meargă, peste hotare, să scoată un dinte. Când mă gândesc la sacrificiile personale făcute de cei care prestează profesii riscante asumate printr-un jurământ cu consecinţe penale (nu etice) parcă nu mi se pare just. La fel de aberante sunt şi comportamentele acelor medici care muncesc 3-4 ore la locul de muncă apoi, o şterg spre terenuri, bazine sau alte paradise fiscale, în căutarea unui trai îmbelşugat. Unii doctori, adevăraţi comercianţi cu sănătatea românilor, condiţionează intervenţiile de bani. Sunt destul de dese situaţiile în care întrebarea retorică „Dacă nu ai 1500 de lei nu te operez” devine o condiţie obligatorie de acces la actul medical.  După marele Hippocrate gestul este criminal şi atrage intervenţia dură a lui Dumnezeu. România are 85 de chirurgi cardiovasculari iar pentru copii sunt 23 de chirurgi în centrele universitare. Adesea , copiii devin victime ale corupţiei endemice deoarece sunt medici care refuză să lucreze fără mită. Pacienţii din România, ţară membră UE, discută frecvent despre "bursa mitei", chirurgii obţinând de la câteva sute de euro în sus pentru o operaţie, în timp ce anestezistii primesc o treime din suma, stabilita în funcţie de cât îşi poate permite bolnavul. Asistentele medicale primesc cativa euro de fiecare data cand administreaza medicamente. Nici preţul vieţii bebeluşilor nu este scutit de şpagă.  Unora, le este foarte greu să iasă din rutina dulce a şpăgii. Atunci când situaţia din România nu le mai convine, devin emigranţi în halate albe. Astăzi, aproximativ 11.000 de medici emigranţi români ne transmit multă sănătate, de peste hotare. Sfatul meu sincer şi bine fundamenta este să definiţi şpaga în domeniul medical (mita), drept un pericol social grav asimilată corupţiei endemice, lipsită de orice urmă de moralitate şi să o introduceţi la fapte cu carcter penal. Legalizarea şpăgii în buzunarele halatelor albe este cu adevărat o crimă ce poate escalada bursa şpăgii, în toate domeniile publice. Dacă nu mă credeţi urmăriţi infracţiunile de dare de mită (şpagă) în domeniile pe care le-am menţionat la începutul editorialului. Statisticile oficiale demonstrează prin nr. mare de condamnări că piaţa şpăgii funcţionează în toate structurile statale publice şi private. În condiţiile legalizării şpăgii peisajul domeniului medical rămâne eliptic de  culorile moralei şi eticii profesionale. Într-un asemenea sistem este greu să ai minimă încredere. Pentru informare şi luare aminte vă prezint analizele primite, în urmă cu 1 sptămână, de la o unitate spitalicească de prim rang, în care am stat 4 ore din care, 5 minute au fost analizele şi 4 ore aşteptarea. Ca să primesc , ce, o „hârtie de doi bani”.


 Pentru un om care a contribuit la fondul de sănătate publică 45 de ani (în medie) cu câte 500 de lei pe lună. De regulă sunt un om curios şi interesat de evoluţia mea. In urmă cu ceva timp am făcut nişte investigaţii mai serioase la un renumit medic cardiolog. După toate testele mi-a prescris un tratament motiv pentru care l-am întrebat: care sunt rezultatele testelor? Am primit un răspuns care imi dă mult de gândit: „dar ce va interesează pe dumneavoastră aceste rezultate pentru că eu am prescris tratamentul”. Nu avea de unde să ştie săracul de el că vorbeşte cu un om care are scoală cât varsta lui.  Opinia mea este că societatea tolerează, în continuare, aroganţa şi lipsa de comunicare umană a  profesioniştilor în halate albe. Tot sub formă de opinie, spun că prea multi chelneri care au urmat doctoratul în ştiinţe economice sau politice  au fost unşi miniştrii pe baza cotizaţiilor (a se înţelege şpaga) depuse   la caseriile partidelor. Cu aceştia doriţi voi să reformaţi sistemul de sănătate al românilor? Sau sunteţi multumiţi doar cu măsura (tot mercantil - şpăgară) de introducere a separării dintre cumpărătorul şi furnizorul de  servicii medicale? În concluzie, piaţa şpăgii rămâne un apanaj al politicii româneşti iar comerţul cu sufletele şi sănătatea românilor, o ameninţare istorică. Sănătatea rămâne un cuvânt mare. Ea cuprinde nu numai corpul, mintea şi spiritul ci şi perspectiva unui om şi a unei naţii. Dacă vrem sănătate trebuie să vindecăm , mai întâi, de gripa şpăgară, politicienii şi guvernanţii. Trăim într-o societate deschisă celui mai larg pluralism de opinii. Este opinia subsemnatului.  La sfârşitul secolului al XIX-lea (1894) americanii au dat lumii un 1 Mai, legalizat de Congres. La începutul acestui secol (Mai 2015) guvernanţii români dau de 1 Mai un curs normal şi legal mitei (şpăgii). Este un pas mic pentru om, „dar mare, pentru naţia română”.

Gl. mr.r. Prof.univ.dr. Petrişor Mandu

duminică, 19 aprilie 2015

ILUZII - DESPRE VREMURILE BUNE


 

Comunitatea umană evoluează, în permanenţă, prin investigarea unor fenomene şi elaborarea unor sisteme logice de cunoştinţe, pe care le numim teorii. Dialectica schimbării vieţii umane, concretizată într-o succesiune de momente prin scurgerea ireversibilă a timpului biologic, transformă vechile teorii în poveşti şi face necesară conceperea unor noi teorii care conţin argumentele, explicaţiile şi previziunile necesare integrării noastre în universul natural.

În cartea „Visul pământului” (The Dream of the Earth) reputatul cărturar şi teolog Thomas Berey, supune atenţiei cititorilor o teorie conform căreia, „viitorul nostru depinde de o nouă poveste cosmică care să ne redea înţelesul sacru al vieţii şi să ne incite spre explorarea potenţialului nerealizat al acesteia”. Această teorie susţine că „universul este un sistem care autoorganizează şi transcende către niveluri din ce în ce mai înalte de ordine şi autodefinire”. Se poate deduce cu uşurinţă, din citirea atentă a lucrării, că fiinţa umană este predispusă către conceperea şi aplicarea acelor teorii care multiplică puterea creatoare a vieţii şi o inspiră într-o confruntare dură pentru dobândirea unui nou nivel de conştiinţă şi libertate.
Spre deosebire de aceste abordări filosofice ale destinului uman, în lucrarea „Lumea corporatistă”, David Korten ne readuce în universul material al vieţii prin „interpretarea lirică” a două cântece concurente, cântecul vieţii şi cântecul banului. În lumea reală, aceste două cântece sunt în litigiu, conflict deschis, datorită mesajelor pe care le transmit:
  • cântecul vieţii, printr-un mesaj de iubire şi nobleţe, ne solicită şi ne incită să respectăm valorile vieţii, să trăim din plin şi să participăm la activitatea de transformare  a mediului ambiant prin actul de implicare civică şi creaţie;
  • cântecul banului ne introduce într-o lume fără scrupule formată din bani, oameni fără limite şi instituţii legate de bani.
Peste tot în lume, aceste două cântece sunt în proprietatea unui grup minuscul de oameni bogaţi care dictează comunităţilor cum trebuie să trăiască. Ideile de bază ale celor două teorii, deşi au fost conectate istoric la conştiinţele noastre, nu au reuşit să ne uniformizeze din perspectiva recunoaşterii idealurilor comune. Acesta este motivul principal pentru care lumea a creat un cadru comun de manifestare şi implicare socială a fiinţei umane – democraţia. În timp ce aspectele referitoare la „puterea creatoare a vieţii”, „conştiinţa şi libertatea”, iubirea şi nobleţea „ reprezintă apanajul însuşirilor psihice ale personalităţii umane, banul şi democraţia sunt în gestiunea statului. Democraţia autentică, ca produs al unei evoluţii istorice a comunităţilor umane, civilizate, a stat la frontierele românilor jumătate de secol, iar evenimentele din 1989 i-au atribuit un paşaport de intrare. Peste noapte, fiinţele umane s-au distribuit în mai multe entităţi politice, în jurul unor lideri care s-au autointitulat, creştin – democraţi, liberali, social – democraţi, acoperind spectrul politic de la stânga la dreapta şi ocupând golul rămas pe corabia politică abandonată, a comunismului.
Sensul etimologic al democraţiei a evoluat în funcţie de etapele dezvoltării societăţii umane caracterizate prin formele, principiile şi valorile pe care s-au întemeiat. Disputele politice în jurul puterii cu privire la câştigarea şi exercitarea ei au însoţit comunităţile umane din antichitate şi până în prezent. Principalele aspecte care au făcut şi fac obiectul dur al disputei politice sunt: stabilirea şi exercitarea formei de guvernământ; definirea şi construcţia mecanismelor deţinerii şi exercitării ei; promovarea principiilor şi valorilor pe care se întemeiază; autorizarea grupurilor şi claselor sociale care pot participa la  actul guvernării. Fără să efectuez o analiză a evoluţiei democraţiei, readuc în memoria oamenilor politici opinia filosofului grec Aristotel (383 – 322 î.e.n.), cetăţean originar din Peninsula Calcidică, care asocia Guvernământul cu Constituţia, considerându-le lucruri identice. Această idee centrală a concepţiei despre democraţie rezultă din înţelegerea corectă a noţiunii de popor şi cetăţean. Guvernul băsescu - boc, nu numai că a separat actul de guvernare de Constituţie dar, cel mai grav, a plasat prin expresii şi acte populiste, sărăcia şi demagogia, oligarhia şi bogăţia clientelei politice în sfera unei „democraţii portocalii”. Această falsă democraţie va constitui „apendicele” noului PNL,  în anul electoral 2016.
Modelul dezvoltării, din perspectiva conceptuală, teoretică, dar şi din perspectiva practicii politice ne-a fost oferit de către societatea modernă vest-europeană, mai ales, după 1989. Clivajul politic stânga-dreapta specific democraţiei actuale are la bază patru curente doctrinare şi anume: liberalismul, conservatorismul, social-democraţia şi creştin-democraţia.
Liberalismul – curent filosofic doctrinar cu cea mai îndelungată istorie. În centrul concepţiei se află individul în dubla sa ipostază de proprietar şi întreprinzător, om ca fiinţă raţională, înzestrat cu propriile sale aspiraţii şi interese. În toată existenţa sa acest individ este însoţit de un larg sistem de libertăţi cetăţeneşti civile şi politice. Din perspectiva liberalismului, nu individul trebuie să se afle în slujba politicului, a puterii, ci, politicul trebuie să fie un mijloc care să-l deservească şi să-i confere acel cadru politic, economic, social şi juridic care să-i permită îndeplinirea idealurilor şi intereselor sale. În acest scop, liberalismul porneşte de la următoarele premise: libertatea individului, iniţiativa privată şi limitarea puterii statului. Se bazează pe impactul „mâinii invizibile” care reglează relaţiile dintre oameni fără intervenţia statului şi acordă prioritate mecanismelor de piaţă în asigurarea libertăţilor individuale.
Acest tip de democraţie politică are ca suport prevederile constituţiei, ca act juridic suprem care orientează şi aşează întregul angrenaj al relaţiilor dintre stat şi indivizi. Fondator al democraţiei politice liberale din perioada modernă franceză este Benjamin Constant (1767-1830).
Conservatorismul – se exprimă prin dictonul simplu al contelui Falkland „atunci când nu este necesar să schimbi nimic, este necesar să nu schimbi nimic”. Doctrina politică conservatoare dă o altă interpretare şi înţelegere democraţiei, aplicabilităţii sale practice, utilizării sale sociale. Este tipul de democraţie care promovează elitele care au rolul hotărâtor în conducerea societăţii. Conform acestei concepţii, oamenii sunt inegali şi în această diversitate umană sunt încorporate resurse naturale eterogene. Democratismul politic conservator manifestă o altă atitudine şi concepte referitoare la relaţia individ-stat, considerând că acesta este subordonat şi dator colectivităţii. Astfel, comunitatea este mai presus decât individul, drepturile acestuia derivă din îndatoriri, rolul său este înrădăcinat în natura umană nu în instituţiile sociale, oamenii sunt inegali exceptând sensul moral, iar organizarea socială complexă presupune existenţa diferitelor clase şi grupuri.
Social-democraţia - un concept care a fost de cele mai multe ori confundat cu socialismul, sau anumite forme concrete ale acestuia. Ideile social-democraţiei au fost generate din dorinţe de a găsi modalităţi de armonizare a relaţiilor dintre cetăţeni folosind principiile libertăţii şi egalităţii în procesul de distribuţie echilibrată a avuţiei naţionale. Situată în stânga spectrului politic ascensiunea social-democraţiei a fost determinată istoric de creşterea numerică a lucrătorilor industriali. Fundamentată iniţial pe ideologia marxistă, social-democraţia s-a detaşat de aceasta odată cu primul Congres al Internaţionalei socialiste din 1946 care a avut loc la Frankfurt pe Main. Astăzi doctrina social-democrată concepe democraţia într-o strânsă unitate a laturilor sale esenţiale: libertatea, egalitatea, protecţia socială şi puterea. Ca obiectiv central este definit „realizarea echităţii şi dreptăţii sociale, apropierea condiţiilor de viaţă între toţi membrii societăţii”. Trăsătura distinctă a social-democraţiei, protecţia socială, inclusă atât în baza doctrinară dar şi în practica socială, o departajează de celelalte doctrine, mai ales, de cea conservatoare. Europa Unită a anilor 2000, având în compunere 15 state, avea o culoare a guvernării social-democrată, deoarece în 12 state guvernau regimuri de centru stânga.
Creştin-democraţia - originile acestei doctrine politice trebuie identificate în ideile promovate de catolicismul politic, ca un răspuns la atacurile efectuate asupra bisericii şi catolicismului. După cel de-al doilea Război Mondial această doctrină a făcut carieră în Europa începând cu 23 iunie 1953 când în Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost fondat Grupul Parlamentar Creştin–Democrat. Se pare că, partidul care a influenţat cel mai mult democraţia creştină a fost Democraţia Creştină Italiană (a dominat eșichierul politic italian 50 de ani) după care s-a prăbuşit în anonimat. O prestaţie redutabilă a avut-o creştin – democraţia germană prin Uniunea Democrat-Creştină care astăzi îşi asumă politica doctrinară în cadrul Partidului Popular Democrat European (alături de Partidul Conservator Britanic).
Creştin–democraţia se întemeiază pe morala creştină, subsidiaritate, respectul faţă de valorile tradiţionale, credinţă şi familie. Sunt dese situaţiile în care neoconservatorismul este asociat creştin-democraţiei.
În concluzie, spaţiul politic contemporan este ocupat de aceste patru curente politice doctrinare şi cuprinde două orientări de bază:
-      stânga, asociată ideii de transformare, modernizare, progres, doctrină care contestă ordinea socială existentă, implicându-se pentru schimbare şi impunând ca valori: reforma, dreptatea socială, egalitatea şi libertatea;
-    dreapta, care armonizează interesele integrării europene cu cele regionale şi naţionale printr-o mai bună divizare a responsabilităţilor şi obligaţiilor în uniune, statele membre şi instituţiile regionale şi locale; dreapta, bazându-se pe valorile fundamentale (credinţa, legea statului, morala) luptă împotriva sărăciei, excluziunea socială, egalitatea între femei şi bărbaţi, folosirea standardului social minim, reforma pieţei muncii, provocarea dură la adresa infracţionalităţii.
Printre cele patru doctrine politice, în special către extremele dreapta şi stânga omenirea a luat contact pe viu şi cu unele concepţii totalitariste de sorginte fascistă, naţional-socialistă şi bolşevică. Filosoful oficial al fascismului Giovani  Gentile în opera sa „Originile fasciste” relatează următoarele: „Statul are o existenţă metafizică, deosebită de existenţa biologică a indivizilor şi superioară ei. Statul este absolutul. A servi acest absolut, politic, economic şi social este a duce o acţiune totalitară”. Astfel a luat naştere o ideologie – totalitarismul. Fascismul italian, după ce a redus pe comunişti la tăcere, a pus în aplicare strategia regenerării naţionale prin reformarea vieţii poporului italian după noua concepţie despre stat. Promotorul naţional-socialismului, Adolf Hitler, pornit din lumea de jos, a reuşit să scrie istoria Germaniei din 1918-1944. Om  simplu, de care camarazii râdeau în tranşeele primului război mondial, a reuşit prin timbrul sonor al vocii sale să dezvolte o mişcare de proporţii naţional – socialistă axată pe durerile post-Versailles 1918. Hitler a găsit suficienţi oameni care să strige în gura mare nemulţumirea. Programul naţional-socialismului prevedea: statul este cea dintâi datorie a cetăţeanului, interzicerea oricărei imigrări, naţionalizarea trusturilor existente, pedepse capitale pentru trădare şi jefuitori, restricţii presei, înlocuirea dreptului roman cu dreptul colectiv german, Germania mare. Drept urmare au fost dizolvate partidele politice, desfiinţat centrul catolic, a dat legea în 1933 cu privire la existenţa în Germania a unui singur partid politic (Partidul naţional-socialist muncitoresc german), au fost desfiinţate sindicatele muncitoreşti şi a declanşat epurarea politică. În plan extern „politica rasistă trebuia să asigure rasei germane mijloacele de existenţă pe această planetă, stabilind un raport sănătos, viabil şi conform cu legile naturii, între numărul şi creşterea populaţiei şi întinderea teritoriului.
Bolşevismul – din punct de vedere istoric are prioritate înaintea celorlalte două (fascismul şi naţional-socialismul) şi îl are ca model de lider pe Stalin. Bolşevismul a reuşit în Rusia datorită unor factori specifici politici, sociali şi istorici care însoţeau evoluţia societăţii ruse la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Această doctrină, departe de scopul declarativ de solidaritate şi armonie socială, s-a bazat pe o luptă de clasă crâncenă exercitată prin dictatura proletariatului şi distrugerea celorlalte clase. Partidul bolşevic cu toate derivatele care au urmat în statele central şi est-europene  (comuniste şi muncitoreşti) inclusiv în România post-belică au impus cerinţele doctrinei socialiste: desfiinţarea libertăţilor individuale, suprimarea libertăţii presei, interzicerea întrunirilor şi asocierilor, suprimarea adversarilor, execuţii şi deportări. Această doctrină a fost impusă unor state lăsate pradă de către occident în faţa ofensivelor Armatei Roşii.
Prin urmare, stimaţi cititori, liderii noştri politici recunoscuţi oficial după decembrie 1989, au avut la dispoziţie atât modele doctrinare democratice occidentale cât şi o vastă experienţă a doctrinei totalitare. Era firesc ca, după 25 de ani, să rupem definitiv, legătura cu trecutul comunist. Metamorfozele alianţelor politice au ajuns la final. În 2016, se vor alinia la      startul electoral, trei partide care contează: Noul PNL, PSD şi UDMR. Vectorii globalizării şi-au pus amprenta şi în sfera politicului. Bătăliile finale, electorale vor avea , de acum înainte, o singură logică- „stânga sau dreapta”. Se vor manifesta tendinţe de infiinţare a noi partide. Un vechi dicton spune că „atunci când călcâiele pocnesc, minţile se închid”. Este exclusă apariţia unui partid nou, performant.  Banii, cuvintele şi puterea ne-au determinat să înţelegem sensul libertăţii politice, în mod diferit. Adevărata libertate nu se poate transmite urmaşilor noştri, prin sânge, mai ales, de o anumită culoare. Este nevoie, în permanenţă, să luptăm pentru ea, să o protejăm, să gândim şi să acţionăm astfel încât să nu ajungem niciodată să le povestim copiilor şi nepoţilor despre vremurile bune, în care omul era liber. Sper ca, tot mai mulţi cetăţeni să fie pregătiţi să se pună în mişcare pentru un viitor mai bun. Politicienii corupţi nu mai pot purta mască de protecţie pentru mult timp. În lipsa unei atitudini generale de renegare a infractorilor politici şi a unui consens moral cu instituţiile justiţiare, vom înainta, ameţitor şi sigur, pe drumul bine semnalizat şi pavat al sclaviei moderne. Voi reveni cu editorialul „Social democraţia – la răscruce”. 
Gl.mr.r. prof.univ.dr. Petrişor Mandu



luni, 6 aprilie 2015

AVERTISMENT, DIN VIITOR



Pe la jumătatea anilor ’85, secolul al XX-lea, omenirea începea pregătirile pentru întâmpinarea secolului următor. Lăsa în urmă şi, totodată, ducea povara unui secol în care au avut loc singurele războaie mondiale din istoria planetei, s-au produs cele mai fascinante revoluţii tehnologice, a crescut în mod iraţional capacitatea oamenilor de a suprima viaţa pe pământ dar şi posibilitatea de a comunica rapid prin cuvinte şi imagini de la un capăt la altul, al planetei. Secolul al XX-lea a constituit perioada de timp în care numărul de state suverane şi independente s-a multiplicat de la 40 în 1900, la 194 în ianuarie 2015 (193 de state membre ale ONU plus Vatican, care este observator permanent la ONU) . Acest fenomen a accentuat dinamica relaţiilor între actorii noii societăţi internaţionale şi a făcut necesară apariţia unei vaste scene politice pe care au fost invitaţi, iar uneori obligaţi, să joace cei puternici şi cei slabi, precum şi cei bogaţi şi cei săraci, cei competenţi şi cei incompetenţi, dictatori şi democraţi. Această scenă politică, un fel de guvernare a lumii, s-a numit Organizaţia Naţiunilor Unite care, deşi a prezentat în acţiunea sa multe imperfecţiuni, a fost extrem de necesară încât a trebuit să fie înfiinţată. Analizând la nivel planetar jocul politic între state am fost martorii unor dispute sub forma războaielor mici, limitate, de mare intensitate generate de cauze evaluate drept religioase, etnice, civile, rasiale, tribale, coloniale, subversive, revoluţionare, care au avut drept scop, libertatea oamenilor. Dar, adăugăm noi şi tendinţele de expansiune asupra a noi teritorii, asigurarea accesului la mare, acapararea de materii prime şi resurse energetice, limitarea accesului la tehnologiile înalte ş.a.m.d., fenomene care întregesc gama largă  a factorilor care au generat violenţe între oameni, între grupări umane şi între state.
Spre deosebire de secolele anterioare, secolul al XX-lea şi-a trecut în palmaresul evenimentelor majore şi criza internaţională. Pe măsură ce efectele ei se resimţeau tot mai mult, acest cuvânt devenea tot mai accesibil, iar foarte mulţi cetăţeni se simţeau îndreptăţiţi să creadă că ştiu ce semnifică el, fără să definească criza. Deşi termenul „criză” este extrem de des utilizat, mai ales în diversele lucrări apărute după 1990, el este asociat cu cel de „conflict” fără să fie tratat ca un fenomen de sine stătător, extrem de periculos dar şi purtător de oportunităţi. În urmă cu vreo 10 ani, subiectul de economie propus candidaţilor la obţinerea diplomei de absolvire a Institutului de Studii Politice din Paris era, remarcabil de scurt, – „Criza”. Oare câţi studenţi, la timpul respectiv, au ştiut să explice acest termen şi câţi examinatori au ştiut ce să pretindă?
Secolul al XXI-lea a preluat fără nici o excepţie toate aceste fenomene periculoase care separă sărăcia de bunăstare, frica de speranţă, pacea de război iar, între toate acestea, şi fenomenul criză, exprimat deja printr-o noţiune universală, care generează dispute însângerate şi îndrumă paşii omenirii spre evoluţii cu final imprevizibil. Astăzi, într-un veritabil fiasco lingvistic şi intelectual, vorbim despre criza mondială, criza pieţei, criza locurilor de muncă, criza de autoritate guvernamentală, criza din sistemul de protecţie socială, criza financiară, criza economică, criza geopolitică ş.a.m.d., prin urmare, sunt vizate sectoare ale vieţii sociale, economice, culturale şi politice, grav afectate. Unele din aceste crize au trecut,  cu uşurinţă, frontierele statelor naţionale, s-au internaţionalizat, afectând popoarele în funcţie de schimburile şi interdependenţele existente între ele. Cel mai grav au fost afectate acele blocuri sau naţiuni care au fost izolate ideologic, politic şi economic, cum este cazul ţărilor din Estul Europei, care au suportat prăbuşiri dramatice în toate sectoarele vieţii sociale cu efecte precum: disensiunile de toate tipurile, mizerie, umilinţă, conflicte armate, pierderea autorităţii de stat, sărăcie cruntă, devalorizarea ideologiilor, atenuarea perspectivelor etc. În România, regimul politic portocaliu, profund corupt,   al lui băsescu şi boc a aplicat  suplimentar, arbitrar şi abuziv, măsura criminală a tăierilor salariilor şi pensiilor   În prezent, cea mai teribilă ameninţare la adresa democraţiilor Est europene este provocarea şi stimularea comportamentului agresiv, al Federaţiei Ruse. Criza de autoritate a Federaţiei Ruse poate constitui cel mai serios avertisment din viitor, asupra stabilităţii şi păcii mondiale. Amplificarea acestei crize, ale cărei cauze sunt greu de înţeles şi explicat, ţine de complexitatea interdependenţelor , de moralitate şi management statal, într-o lume a alianţelor economice şi militare.  Studiile efectuate, în instituţii cu oameni excepţionali şi caractere de neânlocuit, contactele directe cu personalităţi, instituţii, sisteme şi societăţi, mă fac atât de rezervat şi sceptic în legătură cu posibilităţile contemporanilor mei  de  da răspunsurile cele mai valoroase problemelor complexe, ce ameninţă prezentul şi viitorul lumii contemporane.  Experienţa câştigată pe parcursul a zeci de ani de sacrificii, în folosul abordării interdisciplinare a multor domenii importante ale vieţii, m-a ajutat să înţeleg că zbaterile personale, în afara celor generale, naţionale, regionale şi mondiale, reprezintă o călătorie lungă, fără sens.
În această lume hegemonică şi tot mai antagonică,  spaţiul public românesc, precum şi opinia socială au rămas  îngheţate, în tipare de servilism şi pasivitate socială. Mediu social global, orientat, cu preponderent de consum, a angrenat atât oportunităţile şi eşecurile, în jocuri strategice cu sumă nulă,  „adormind” responsabilitatea naţională. Disensiunile din scena politică , precum şi strategiile economice  împrumutate,  impuse după un scenariu programat, au deviat orientarea definitivă a atenţiei publice de la necesitatea de a produce prin forţe proprii, spre mirajul unui consum iraţional, generator de dependenţă perpetuă. Absenţa, pe scară largă a producţiei de bunuri, a amplificat procesul de marginalizare şi excluziune socială precum şi o succesiune de schimbări bruşte cu efecte devastatoare. In prezent, asistăm zi de zi, la spectacolul sancţionării ( sub presiune străină), a acelora care, au avut porţile deschise pentru a jefui propria avere naţională. A acelora care, au suspendat şi anihilat, cu bună ştiinţă, pârghiile de control, pentru mai bine de 25 de ani. A acelora care, au instituţionalizat frauda naţională deturnând uriaşe fonduri sociale ce trebuiau să intre în visteria statului. Noile schimbări politice intervenite după decembrie 2014, au revigorat unele speranţe pierdute. Cu riscul de a mă repeta, readuc în atenţia cititorilor obişnuinţa românilor de a identifica şansele viitorului după rezonanţa numelui, liderului său. În urma trăirii unor experienţe nereuşite ale guvernărilor, românii continuă să creadă că, dispoziţiile şi caracterele unor conducători politici sunt hotărâtoare în societate. Plecând de la această realitate, în care imaginea unui conducător este mult mai pronunţată decât cea a politicienilor , mă aştept la o sucesiune de falimente politice şi economice , pe termen scurt.
În logica ştiinţelor politice nu se admit teoriile cu privire la apariţia spontană a sistemelor politice performante. Înclin să cred că, în fragila noastră democraţie continuă să funcţioneze pionii de bază ai manipulării sociale , străini de interesul naţional.  Propaganda mincinoasă, servilă şi iresponsabilă, care a însoţit lupta pentru câştigarea puterii a deturnat logica democraţiei reale şi a instituit tiparul unei democraţii virtuale ce nu presupune nevoia stringentă de legi, principii şi obiective ce-l vizează direct pe cetăţean  ci, este suficient un spaţiu virtual, puternic controlat şi finanţat de vectorii globali, capabil să mobilizeze instantaneu, o masă electorală imensă. Sintagma “punct şi de la capăt” rămâne un obiectiv pentru viitor. Cerinţa aplicării prevederilor constituţionale, a prevederilor legale şi exercitării corecte a atribuţiilor instituţiilor statului rămâne “punctul de sprijin al armonizării sociale”. Acest punct de sprijin poate îndeplini aspiraţiile naţionale dacă, este aşezat pe temelia unei politici externe, deschisă spre toate orizonturile. Altfel, vom crea, alături de vectorii principali de putere din Zona Euro-Atlantică , un scenariu de confruntări apocaliptice  în care nu vor exista nici supravieţuitori şi, cu atât mai mult, învingători. Este numai un avertisment din viitor, către generaţia tânără. Ameţită în mirajul virtual ofertant de libertate absolută, petrecere halucinantă şi consum nelimitat, toxic, aceasta ignoră complet comportamentul agresiv al politicii . Credulă, tânără, petrecăreaţă, apolitică, indulgentă şi indiferentă are toate şansele să vadă sfârşitul acestor confruntări. Acest avertisment din viitor, în esenţa sa, are un mesaj proactiv, umanist.
 gl mr.r.prof univ.dr. Petrişor  Mandu

vineri, 27 martie 2015

RECURS, ÎN APĂRAREA IMAGINII PUBLICE



(o altfel de opinie)

Mă adresez acelora care, sub impulsul comenzilor primite sau a lipsei de ocupaţie, au pornit-o în marş spre destinaţii necunoscute. Un marş al denigrării liderilor militari. În ultima perioadă de timp, se consumă multă energie intelectuală pentru a transforma imaginea generalului român, din una istorică, respectabilă, într-o imagine sterilă, iresponsabilă, faţă de capacitatea militară a ţării. Argumentul principal susţinut în dezbaterile neasumate, clevetitoare, este abandonarea rolului de interfaţă între armată şi popor, al generalului român. Lângă acest argument mai sunt adăugate unele elemente dezagreabile, contextuale, ce ţin de cârdăşia istorică a convieţuirii româneşti, sub patronajul politicii dâmboviţene, de clan. În construcţia imaginii actuale a generalului român se pleacă de la următoarea axiomă “ consensul public general atestă adevărul că, politicienii au distrus armata (ca de altfel, toată ţara), din interese politice, dar şi prin fapte de corupţie”. Se precizează că axioma este incompletă deoarece “sunt scoşi din culpă cei care au permis politicienilor să se joace cu apărarea naţiunii cum au vrut şi care n-au mişcat în front” adică, generalii.  În prelungirea raţionamentului axiomatic este descrisă implicarea responsabilă a generalilor străini (din armatele euro-atlantice) în reglementarea raporturilor dintre armată şi politică, dintre armată şi societate. Se precizează că, această implicare responsabilă a generalilor  este hotărâtoare în menţinerea stării morale şi operaţionale a sistemelor de securitate şi apărare.  Sunt desprinse şi două concluzii, în finalul analizei, pe care cititorii ar trebui să le reţină astfel:“degradarea , umilirea Armatei Române şi vulnerabilizarea întregii ţări s-au produs incontestabil pe timpul acestor generali care, aproape întotdeauna, au tăcut” şi “ România şi armata ei au nevoie de generali care să-şi înţeleagă complet rolul şi jurământul militar”.

Pe unele bloguri ale filialelor  au fost cap de afiş materiale incriminatorii la adresa unor generali români, penali.

Iată care este opinia mea, sub formă de recurs, în apărarea imaginii generalului român.

Cel puţin, din punct de vedere raţional şi afectiv, este total deplasat să incriminăm, pe un val de criză,  imaginea publică a unui lider sub comanda căruia ne-am desfăşurat o viaţă activă, mai ales în momentele în care, nu suntem sub impactul relaţiilor de subordonare. O criză generată de alţii ,, din afară, în cârdăşie cu servilismul şi furăciunea unor politicieni, lansaţi în funcţii ministeriale”. Întrebarea este, de ce atunci când eram în activitate am acceptat această situaţie de compromis? Din experienţa personală, vă pot spune că, ori de câte ori, am pledat împotriva abuzurilor lumii politice (au fost nenumarate situaţii când eram în activitate), am suportat singur consecinţele. Acest fenomen nu se petrece în armatele pe care le exemplificaţi. Acolo sunt structuri morale şi sindicale, bine fundamentate, pe care liderii se pot baza.

Nu toţi generalii au dosare penale. Nu toţi generalii sunt lipsiţi de responsabilitate. Nu toţi generalii, tac. Sunt generali care au  partcipat alături de ofiţerii în rezervă la mitingurile iniţiate de SCMD pentru apărarea demnităţii şi onoarei armatei, împotriva dictaturii portocalii. Dacă erau 3 generali, în spatele lor trebuia să fie, cel puţin, 30.000 de sindicalişti. Cu mare greutate, se adunau la filială, 30-40 de susţinători. Ţara gemea de corupţie, pe vremea lui Năstase şi a lui boc. Dacă principiul susţinerii autorităţii generalilor era salvarea ţării de sub dictatura portocalie penală, atunci nu mai trebuiau alte motive temeinice de exprimare a voinţei democratice, pensia tăiată constituind ultimul argument. Numai că pensia a fost soluţionată, în mare parte, iar exprimarea patriotismului şi grijii faţă de dotarea şi operaţionalitatea armatei, au fost cantonate în “indiferenţa de masă”. Al cui punct de vedere să-l exprime un general în faţa politicii? Să preia un material copiat de undeva, fără semnătură şi să-l susţină fără sprijin public?

Profesionalismul indiscutabil al militarilor români merită, cu siguranţă, lideri mai curajoşi care să le apere statutul, demnitatea şi interesele profesionale. Se cunoaşte faptul că, un lider, în afara curajului, trebuie să mai posede în matricea puterii, încă 3 caracteristici: viziune, realism şi etică. În societaţile democratice, la care vă referiţi voi, deontologii absoluţi, aceste patru caracteristici nu aparţin numai liderilor ci, sunt prezente în conştiinţa şi comportamentul de masă al cetăţenilor formând opinia publică, fundamentul de susţinere a interesului public. Interesul public, peste tot în lume, este creşterea prosperităţii cetăţenilor. Ori atunci, când au fost tăiate pensiile şi salariile bugetarilor unde a fost opinia publică?  Absenţa, din societatea civilă, a acestor caracteristici de masă conduce la un raport dezechilibrat între nefuncţional şi funcţional, iar când echilibrul entropic al exprimării sociale se află într-o asemenea stare haotică, distruge complet mecanismele  de formare şi promovare a liderilor. Sau, poate nu aţi auzit de răsturnarea valorilor naţiei? Degeaba încercaţi voi să îndreptaţi vârful cocoşat, de incompetenţă şi corupţie al piramidei sociale, dacă baza piramidei nu are cimentată şi armonizată organizarea structurală. Nu daţi vina pe generali, aceştia  au fost promovaţi dintre voi şi acceptaţi de voi.

Răsturnarea valorilor naţiei este o strategie antiromânească bine orchestrată din exterior şi fraudulos susţinută din interior. Capacitatea de a înţelege fenomenele politice, economice şi sociale precum şi capacitatea de a decide nu sunt calităţi necesare liderilor români pentru că, acestea intră în contradicţie cu interesul clanului politic. Din aceste considerente sunt promovaţi numai acei oameni care cotizează şi sunt cuprinşi de dorinţa fierbinte de a conduce şi a servi politicul. Un asemenea om nu poate deveni lider, nu inspiră încredere, nu este original şi nu poate fi liber. Depinde de cel care-i plăteşte lunar simbria şi-i protejează locul . Prin comanda”denigraţi toţi generalii, înainte marş” nu veţi ajunge nicăieri. Acolo unde intenţionat ne mână alţii, este un tărâm gol, fără speranţă şi fără drum de întoarcere. Vă recomand să meditaţi mai profund asupra alegerii subiectelor de dezbatere publică şi să nu vă daţi atât de des “cu stângul în dreptul” că rămâneţi fără sprijin.

Limitarea derapajelor politicienilor în domeniul apărării, prin intervenţia publică a generalilor este posibilă în acele societăţi în care poporul nu  ar permite unui politician ca  boc să cânte „puşca şi cureaua lată ce pensii nesimţite aveaţi odată”.  Poporul trebuie să ceară, în numele militarilor în rezervă, RESTITUIREA sumelor  tăiate din salariile bugetarilor  şi pensiile militarilor. Poporul trebuie să solicite, prin parlamentari, care a fost  argumentul forte al legii nr.29/2009, în condiţiile în care se fura , din buget, la greu. Care a fost raţiunea suspendării, pe ani de zile, a  unei pensii, pentru limită de vârstă, muncită şi legal obţinută, în condiţiile în care, camarila politică de toate culorile prăduia bugetul de stat, defrişa pădurile şi înstrăina resursele subsolului, ţinând departe de ochii cetăţenilor oneşti, lingourile, tablourile, conturile, firmele penale, nunţile, beizadelele ş.a.m.d ?  Limitarea derapajelor politicienilor penali trebuie efectuată de popor, prin instituţiile sale. Însă poporul este, permanent, la spectacol în faţa televizoarelor. Justiţia poporului se limitează la aplauzele casnice. De ce ar ieşi generalii singuri la luptă cu  politicienii derapaţi moral , politic şi social, dacă poporul îşi protejează aleşii? Astăzi criticaţi generalii iar mâine va veni rândul vostru. Sunt unul dintre generali care încă, muncesc oficial pentru propăşirea patriei. Anul acesta particip la formarea profesională a celei de-a 13 promoţii de economişti. Rămân la expresia uzuală din limba engleză şi spun „in general generally speaking”(în general vorbind, în general), însă, este bine să ştim ce vorbim. Cu salutări de bine,  

Gl.mr.r.prof.univ.dr.Petrişor Mandu